No 22 ▌ ▌2016 Turku ●●● Finland █ ▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬ Editor in chief Paul Nanu (University of Turku) Associate editors for the present issue Annina Holm, Sissi Bister (University of Turku) ●●● Advisory Board Angela Bartens (University of Turku) Gabriel Bărbuleţ (University of Alba Iulia) Eija Suomela-Salmi (University of Turku) ▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬ © Romanian Language and Culture (2016) School of Languages and Translation Studies University of Turku █ █ █ ISSN 0780-1262 (Print) ISSN 2343-1040 (Online) www.columna.fi Printed in Finland COLUMNA Finnish & Romanian Culture Nº 22 / 2016 Turku TABLE OF CONTENTS ARHITECTURA INDUSTRIALĂ ÎN ROMÂNIA 7 FUTURE FARMERS ARE FACING OPPORTUNITIES AND CHALLENGES 15 DEVENIREA ÎNTRE LAGĂR ȘI LIBERTATE 17 VARISSUO - SEN ULKOILMATAIDE JA ASUKKAAT 25 DESPRE ȘTIINȚA ȘI CULTURA FINLANDEZĂ CONTEMPORANĂ CU IULIAN NĂSTAC 33 IMAGES OF ROMANIA 37 SUOMALAISTEN MIELIKUVIA ROMANIASTA VUONNA 2016 39 AUTOMATKAILUA BUCOVINASSA, MOLDAVIASSA JA MOLDOVASSA 43 IMPRESII DIN ROMÂNIA 53 ON TRANSLATIONS 55 CULTURA ROMÂNĂ ȘI TRADUCĂTORII EI ÎN SERBIA UN INTERVIU CU MILICA VUKOBRAT 57 ANA BLANDIANA AND HER POETRY TRANSLATED 61 TRES POEMAS DE MARIANA MARIN 65 7 ARHITECTURA INDUSTRIALĂ ÎN ROMÂNIA Florina Codreanu Preliminarii Pe fondul industrializării, cu precă- dere cea forţată şi accelerată de regi- mul comunist, arhitectura civilă cu- noaşte în România o tipologie aparte, cu trăsături şi materiale specifice, în- feudată industriei pe care o promo- vează, numită arhitectură industrială. Acest gen de arhitectură, mai de- grabă inginerească decât arhitectu- rală, se supune legilor utilităţii con- strucţiei şi eficientizării muncii în de- favoarea principiilor estetice. În oraşul reconstruit odată cu dezvol- tarea industriei, uzina, fabrica sau combinatul, devin spaţii centrale, sa- crale, spre care şi dinspre care mi- grează comunitatea urbană. Cu un rol asemănător bisericii sau catedralei în Evul Mediu, aceste întreprinderi sunt încărcate de toată puterea simbolică pe care o deţine orice axis mundi: Fa- brica a înglobat contextul vecinătăţii şi a devenit un fel de centru de orien- tare, un fel de «catedrală» a locului1. În egală măsură, spaţiu social, cu va- 1 Anca Nicoleta Oţoiu: Ruina industriei, o metaforă a înţelegerii… În volumul colectiv Kombinat. Ruine industriale ale epocii de aur, Ed. Igloo, Bucureşti, 2007, p. 95 loare ambientală de întâlnire şi coo- perare, şi spaţiu tehnologic, unde maşinile şi procesele tehnologice îşi dispută întâietatea, spaţiul industrial cunoaşte zone riguros determinate, de la prelucrare la distribuire, de la verificare la staţionare, şi implicit transportare de materiale sau oa- meni. Pentru a putea susţine fluxul tehnologic neîntrerupt, aceste con- strucţii îşi adaptează compartimentă- rile, gradul de lumină şi temperatură la nevoile stricte ale industriei. Nu în- tâmplător, majoritatea specialiştilor le consideră clădiri utile, nicidecum plăcute sau frumoase. Arhitectura industrială în ansamblul ei nu se limitează la spaţiul de pro- ducţie, ci integrează toate acele ele- mente care contribuie la creşterea eficacităţii: Arhitectura industrială poate deveni un element urban care poate lua forma unei străzi, unui pod, unui zid, unui peisaj pietonal, unui acoperiş, unui element care are o funcţiune generală complexă de me- diatizare şi unificare în ţesutul ur- ban2. Cele mai elocvente exemple în acest sens sunt acele oraşe care au făcut carieră în istoria modernă şi contemporană prin dezvoltarea prio- 2 Anca Oţoiu: Arhitectura industrială urbană de la geometrie fizică la valoare arhitectu- rală. Ed. Universitară Ion Mincu, Bucureşti, 2002, p. 11 8 ritară a industriei, cum ar fi Pit- tsburgh – considerat cel mai indus- trial oraş din Statele Unite până în anii optzeci ai secolului XX şi parţial New York-ul prin cartierele Soho şi Chelsea până la mijlocul aceluiaşi se- col când îşi pierd funcţia industrială. Dincolo de ocean, marile capitale eu- ropene, cum ar fi Londra şi Parisul, au cunoscut o atare dezvoltare. În Ro- mânia, mai ales în perioada regimului comunist, majoritatea oraşelor au fost expuse la o „dezvoltare” industri- ală, specializându-se pe diferite ra- muri industriale. Astfel, la Bucureşti se făceau semănătoare, la Braşov tractoare, maşini la Piteşti şi Craiova, armament şi maşini de cusut la Cugir, medicamente la Iaşi, laminate la Reşiţa, îngrăşăminte chimice la Tîrgu Mureş, Govora şi Târgu Măgurele, aluminiu la Slatina şi Oradea, sârmă la Câmpia Turzii ş.a. E interesant de urmărit cum extinde- rea industriei în oraşele din România a dus nu doar la construirea de tot mai multe fabrici, ci şi de blocuri şi spaţii special amenajate dedicate cla- sei care întruchipa acest fenomen so- cio-economic: muncitorimea. Dacă Parisul remodelat de baronul Haus- smann (1809-1891), în perioada lui Napoleon al III-lea, avea ca scop se- gregarea populaţiei şi favorizarea 3 Ibidem, p. 149 burgheziei prin mutarea ei în centrul oraşului şi împingerea muncitorimii la marginea lui, în planurile arhitecturii comuniste postbelice din România lu- crurile se vor întâmpla invers prin pri- vilegierea muncitorimii şi acordarea de locuinţe prioritare în apropierea fabricii în care aceasta activa. Trăsături şi materiale Bazată pe fabrica viitorului ca habitat uman artificial, ce are ca scop implicit concentrarea maximă de populaţie, arhitectura industrială din România comunistă, şi nu numai, e înainte de toate o arhitectură ieftină care poate să facă faţă cerinţelor de convertire şi extindere emise de ideologie: Tehno- logia industrială ia încă în calcul folo- sirea forţei de muncă ieftine, are la dispoziţie energie ieftină, materii prime ieftine şi implicit un mediu ief- tin3. Calitatea acestei arhitecturi, în funcţie de criteriile de valoare stabi- lite de arhitecta Anca Oţoiu, se re- zumă la concordanţa cu obiectivele de producţie, claritatea de expresie în ceea ce priveşte finalitatea ei, uni- tatea întregului prin adaptarea la teh- nologia în vigoare, şi nu în ultimul rând individualitatea, fiind destinată unor acţiuni lucrative precise. Din- colo de arhitectura industrială stan- 9 dard, există şi o arhitectură industri- ală inteligentă care îşi foloseşte spaţiile pe verticală, creând clădiri multietajate sau construcţii de tipul monobloc. Nu e cazul în România însă, unde majoritatea spaţiilor in- dustriale sunt folosite pe orizontală şi total nesistematic pe modelul stupu- lui de albine. Mai mult, de cele mai multe ori tehnologia perimată nu susţine existenţa unei arhitecturi in- dustriale raţionale în lipsa industriei moderne. Prin urmare, limbajul este- tic al arhitecturii nu se poate grefa pe un limbaj economic inexistent. Cât priveşte materialele propriu-zise de construcţie, fierul e un material ce apare odată cu industrializarea, îna- inte fiind dificil de produs şi de procu- rat pentru că nu se găsea în stare na- turală: Prin revoluţia industrială fierul este transformat într-un nou, aşa-zis, «material natural»4. Bunăoară, în an- tichitate grecii şi romanii foloseau bronzul pentru rezistenţa sa la intem- perii, iar în Renaştere fierul apare doar ca material auxiliar de fixare pentru ca în perioada modernă să fie folosit în aliaj cu carbonul şi alte ele- mente constitutive, dând naştere la fontă şi oţel. Cel dintâi material, în ciuda faptului că e casant, face sen- zaţie în secolul al XIX-lea, fiind folosit la cupole şi elemente structurale 4 Ibid., p. 182 (verticale şi orizontale), în timp ce al doilea fiind ductil e folosit extensiv şi apare mai ales în armături şi carcase. Prin tipul de material folosit în arhi- tectura de gen industrial, prăpastia dintre arhitect şi constructor se adân- cește tot mai mult, acesta din urmă neavând veleităţi estetice şi colabo- rând mai degrabă cu industriaşul, de- cât cu arhitectul: De fapt, întregul se- col XIX în care industrializarea a per- mis folosirea celor două «materiale noi», metalul şi sticla, a produs o ar- hitectură a metalului şi a sticlei care deseori era denumită «Arhitectura in- ginerilor»5. Acest lucru va persista şi în secolul XX, arhitectura fiind pusă între timp în legătură cu noile mij- loace de transport, gări şi poduri, nu va duce la crearea unei noi estetici, ci la permanenţa unei construcţii cât mai simple, menite să adăpostească maşinile şi utilajele. Totodată, struc- turile de fontă vor fi înlocuite cu cele de oţel, iar sticla se va folosi ca mate- rial de închidere. Un important pas înainte în prelucra- rea metalului cu scop industrial după 1850 l-a constituit laminarea unor profile forjate pe care o realizează pentru prima dată Anglia, urmată fi- ind de Franţa – unde, de asemenea, se va patenta betonul armat prin des- coperirea grădinarului Joseph Monier 5 Ibid., p. 185 10 în 1867. Nemulţumit de materialul folosit pentru ghivecele de flori, acesta va crea ghivece din ciment în care va include ochiuri de plasă din fier. După douăzeci şi cinci de ani, această descoperire va fi aplicată de François Hennebique la o construcţie monolită, iar în secolul XX betonul ar- mat va cunoaşte dezvoltări continue şi surprinzătoare în sistemele con- structive. Mai mult industrie şi meşteşug decât artă, fabrica va re- prezenta monumentul favorit al lumii noi, care negând orice decoraţie şi mizând pe minimalism, va impresi- ona totuşi prin acurateţea şi curăţe- nia întregului. Fabrica de Pensule şi Moara Răsărit Întrucât în practică majoritatea clădi- rilor din România care adăposteau tehnologie, create anume pentru tehnologie, nu s-au ridicat la nivelul tehnologiei de ultimă generaţie care avea să apară în Occident, nici nu au achiziţionat această tehnologie, ră- mânând tributare producţiei cantita- tive, nu calitative, pentru a acoperi datoria externă atât de înfierată de Nicolae Ceauşescu de la un punct în- colo al carierei sale dictatoriale, multe din fabricile viitorului s-au transformat după căderea regimului 6 Andrei Eugen Lakatoş: Spaţiile cu valenţă culturală în contextul conversiei funcţionale ceauşist în fabrici ale trecutului, iar ulterior în ruine ale epocii postindus- triale: Moştenirea industrială din Ro- mânia cuprinde toate etapele evo- luţiei industriale, de la preindustriali- zare, manufacturiere, industrializare, fin-de-siècle, până la hiperindustriali- zarea din epoca socialistă6. Din acest punct de vedere cazul ţării noastre poate fi considerat unul elocvent pentru evoluţia arhitecturii industri- ale şi efectele ei postume. După cum templele greceşti (romane) trăiesc şi azi prin intermediul bisericilor creştine în care au fost transformate, mănăstirile englezeşti prin reşedinţele rurale de vacanţă ori pa- latele ruseşti prin muzee, la fel şi aceste situri industriale, urme mate- riale ale societăţii multilateral dezvol- tate, vor cunoaşte două evoluţii posi- bile: abandonul (risipa) şi reconverti- rea (folosirea). În Occident, prima tendinţă a fost aceea de salvare a spaţiului indus- trial, iar exemplele de felul acesta sunt deopotrivă multiple şi ilustre. E suficient a menţiona Tate Modern din Londra fondat pe spaţiul unei termo- centrale dezafectate din 1982 ori Musée d’Orsay din Paris în locul gării din 1978 care azi adăposteşte cel mai mare muzeu de artă impresionistă. În a patrimoniului industrial. Ed. Universitară Ion Mincu, Bucureşti, 2013, p. 42 11 plus, notoriul oraş Pittsburgh, cunos- cut ca Oraşul Fumului, a devenit Oraşul Renaşterii prin crearea unui centru de muzee de artă contempo- rană, la care s-au adăugat spitale şi servicii medicale sau IT. Din tagma evoluţiilor fericite, cea mai notorie din România, Fabrica de Pen- sule din Cluj-Napoca a urmat calea reconversiei devenind din 2009 în- coace centru de artă contemporană, spaţiu de expoziţii şi conferinţe, tea- tru independent şi locaţie pentru o multitudine de proiecte cu impact european: Centrul concentrează pe o suprafaţă de peste 2500 mp un nu- măr de 40 de artişti contemporani, 5 galerii de artă contemporană, 10 or- ganizaţii culturale și două săli de spectacol7. Dincolo de amploarea de proiect colectiv, Fabrica de Pensule reprezintă un program comunitar de coagulare culturală, de promovare a unei politici culturale deschise şi, nu 7 http://fabricadepensule.ro/despre (site ac- cesat în data de 5 ianuarie 2016) 8 Ciprian Mureşan: Fabrica de Pensule: Fotografie la minut (Diapozitive dintr-un an în ultimă instanţă, de reprezentare a oraşului: „Fabrica“ apare totuşi ca o ciudăţenie în peisajul cultural clujean – şi, prin extensie, în cel românesc. Nu neapărat că s-ar întîmpla acolo ceva deosebit; dimpotrivă, odată înfiinţat acest spaţiu de artă contemporană, el, raportat la ceea ce se petrece de o bună bucată de vreme prin alte părţi, nu ar fi decît banalitatea însăşi. Neaşteptatul decurge mai mult din modul în care s-a cristalizat această entitate culturală, o aglomerare spontană de energii (şi de oameni care le poartă), fără un proiect iniţial comun, care, probabil, în alte circum- stanţe nu s-ar fi adunat la un loc8. Contextul pierderii şi limitării unor spaţii expoziţionale tradiţionale, cât şi lipsa efectivă a unor spaţii desti- nate artelor experimentale nou-apă- rute pe scena românească, a preme- ditat această coagulare artistică, iniţial neordonată şi doar treptat ofi- cializată. Experiment comunitar fără o reţetă organizatorică în spate şi fără un plan prealabil de dezvoltare urbană, Fa- brica de Pensule constituie un model spontan de re-arhitecturizare, atât de deconstrucţie în vederea salvării şi de existenţă). În IDEA artă + societate, Nu- mărul 36-37, 2010, p. 51 12 valorificării locului, cât şi de recon- strucţie în baza necesităţii şi intenţiei creatoare existente: ceea ce a rămas în urmă părea să fie o cutie cu piese dintr-un muzeu fictiv al epocii indus- triale, foarte relevante de altfel pen- tru memoria locului. Piesele de mu- zeu erau constituite din poveşti de viaţă, utilaje dezafectate, afişe de protecţia muncii, fotografii din fa- brică şi din zonă, panouri cu pensule, vestiare muncitoreşti tapetate cu afişe îngălbenite. Conversia locului într-un spaţiu cultural contemporan a avut în vedere şi recuperarea tuturor acestor piese şi odată cu ele a memo- riei locului, a memoriei unui segment de istorie socială9. Producţia industri- ală de pensule oprită definitiv în anul 2005 după o activitate de treizeci de ani va cunoaşte aşadar calea conver- tirii în producţie artistică pe fondul in- stalării crizei economice şi scăderii valorilor imobiliare. Un alt exemplu de reconversie salu- tară, pe marginea dezindustrializării 9 Andrei Eugen Lakatoş: Op. cit., pp. 164-165 şi conservării patrimononiului de fac- tură industrială, îl constituie Moara Răsărit din Oradea care în ultimii ani s-a transformat într-un spaţiu deschis evenimentelor culturale. Mediator al artei contemporane, Moara îşi pro- pune să acopere atât lipsa de spaţiu artistic a oraşului, cât şi noua nevoie de spaţiu ridicată de arte în totalita- tea lor, de la concerte de muzică la spectacole de teatru, de la expoziţii de artă vizuală la prezentări de modă şi dans, de la proiecţii de film la festi- valuri şi târguri de diverse feluri: Spaţiul aşa cum se conservă el azi, este ofertant în materie de limbaj ar- hitectural, simbolistică şi subiect pen- tru expunerea obiectului de artă. Moara Răsărit este aşa cum am pu- tea formula mai expresiv şi mai scurt un spaţiu pentru artă – «a space for art» – un spaţiu larg destinat artei contemporane, producătorilor, publi- cului şi mediatorilor acesteia. Îşi pro- pune să aducă un număr larg de eve- nimente culturale în viitorul cel mai apropiat şi doreşte a se defini ca un spaţiu specializat pe arta cea mai pre- zentă şi autentică, nu doar pe plan naţional ci şi internaţional10. Un spaţiu care şi-a epuizat scopul strict economic, prin dezindustrializare şi dezafectare îşi descoperă potenţialul cultural şi uman până atunci ignorat, 10 http://moara-rasarit.ro/despre-noi-misi- une (site accesat în data de 5 ianuarie 2016) 13 devenind astfel un veritabil centru al memoriei individuale şi colective. Concluzii Regenerarea urbană, direct legată de criza spaţiului public sau de criza eco- logică – relativ recent semnalată şi pe teritoriul României, cunoaşte trei di- recţii principale de asumare: tran- sformarea funcţională prin schimba- rea formei, crearea unui muzeu in- dustrial cu încorporarea vechilor teh- nologii şi reutilizarea adaptativă în funcţie de cerinţele prezentului. Toate aceste posibilităţi au în vedere o continuitate pozitivă şi adesea în practică apar cumulate, însă prima ilustrează cel mai bine felul în care vechiul areal industrial compromis de degradare din România se întâlneşte cu reabilitarea arhitecturală, având efecte benefice nu doar asupra clădi- rii în sine, ci asupra întregii zone, re- vitalizată astfel din punct de vedere urban. Dezvoltarea arheologiei industriale11, promovarea reabilităţii patrimoniului industrial şi lărgirea sferei de acţiune a producţiei artistice contemporane au creat auspicii favorabile reintegră- rii clădirilor industriale în viaţa şi rit- mul oraşelor, transformându-le în 11 Andrei Eugen Lakatoş: Op. cit., p. 25: Arhe- ologia industrială propune cercetarea tutu- ror urmelor revoluţiei industriale, care încep cu fabricile şi infrastructurile lor, continuă cu puncte de interes inter/naţional şi, nu în ultimul rând, conştientizării că aceste clădiri reprezintă un adevărat capital social şi uman, cultural şi eco- nomic, cu valoare intrinsecă. Referinţe bibliografice  Adler, L., Solomon, Z., Enache C.: Proiectarea clădirilor şi ansambluri- lor industriale. Ed. Tehnică, Bucu- reşti, 1955  Adler, L., Solomon, Z., Popovici M.: Arhitectura industrială în R.P.R. 20 de ani de realizări în domeniul con- strucţiilor industriale 1944-1964. Ed. Tehnică, Bucureşti, 1964  Fabrica de Pensule din Cluj-Napoca: www.fabricadepensule.ro  Kombinat. Ruine industriale ale epocii de aur. Traducere de Diana Lucia Zotescu. Ed. Igloo, Bucureşti, 2007  Lakatoş, Andrei Eugen: Spaţiile cu valenţă culturală în contextul con- versiei funcţionale a patrimoniului industrial. Ed. Universitară Ion Mincu, Bucureşti, 2013  Moara Răsărit din Oradea: www.moara-rasarit.ro  Mureşan, Ciprian: Fabrica de Pen- sule: Fotografie la minut (Diapozi- tive dintr-un an de existenţă). În IDEA artă + societate, Numărul 36- 37, 2010, pp. 51-69, IDEA Design & Print, Cluj-Napoca (sau: infrastructura căilor ferate (linii ferate indus- triale, gări şi poduri), şi ajung până la hale comerciale şi cartiere muncitoreşti. 14 http://idea.ro/re- vista/?q=ro/node/40&articol=674)  Oţoiu, Anca: Arhitectura industrială urbană de la geometrie fizică la va- loare arhitecturală. Ed. Universitară Ion Mincu, Bucureşti, 2002 15 FUTURE FARMERS ARE FACING OPPORTUNITIES AND CHALLENGES Annina Holm Awareness of environmental issues has been growing in recent years. For some people it is like an ideology to be, con- sume and eat green. But that is not the only reason why agricultural sector is going to face enormous challenges. As the number of people on the planet will rise from 7.3 billion today to 9.7 billion in 2050, we must find new solutions so that the world’s coming nine billion people can be fed. Is sustainable farming the answer? In 2015 the most bought organic product in Finland was organic milk. Solely milk accounts for about 13% of all organic sa- les in Finland. Romania’s organic pro- ducts market is rather small, which is ro- ughly 0.5% of the sold goods. Sustainable farming is a way of produ- cing food that minimizes the human im- pact on the environment and producing operates as naturally as possible. Far- ming is only one part of the supply chain, which also includes processing, distribu- tion and retailing of food. 1 the National Program for Rural Develop- ment (NPRD) 2014-2020 In 2012 only 2.1% of the total cultivated agricultural area of Romania was orga- nic, compared with 5.8% in the rema- ining EU 271. In Finland almost 10% of the total cultivated area is cultivated or- ganically, which is almost five times more than in Romania. Both countries have approved their own programs for the development of the organic sector and sustainable agricultural policy. In recent years Romanian farmers ha- ven’t been using chemical fertilizers and pesticides in excess, which is an ad- vantage in the moment of conversion to organic agriculture2. Therefore some products can be classified as organic or natural. In that case the percentage of organic products in Romania can go up to 70%. 10% of the total wine produced in Romania is also made organically. In Romania problem might be that orga- nic farmers often cannot cover their costs just by selling their products. When Romania became part of the European Union, it was the only member where or- ganic farming was not supported by state. It is said that export of organic go- ods would be the engine of the 2 Ecological Agriculture – Engine of Sustaina- ble Development In Romania Madalina Cris- tina Tocan 16 development of organic agriculture in Romania. However, ex European Com- missioner for Agriculture and Rural De- velopment, Dacian Ciolos have said that “Romania should not have the interest to export ships of cereals, but rather to export processed goods, as in these con- sumers would recognize the tradition and culinary traits of Romania, as well as the workforce which the country still has in the rural landscape.” 3 In 2016 The Romanian Ministry of Agri- culture have earmarked €236 million in funding for organic farming. Romanian authorities want to encourage farmers to switch to organic agriculture. Possibi- lity to work in rural areas means more secure future for farmers and their fami- lies. Beyond growing food, sustainable agriculture includes the idea that the far- mers should get a livable pay for their work. Farming also employs many other people, including hourly workers, seaso- nal workers. Unfortunately, economic growth is not always a synonym for so- cial development. What are we waiting for? 3 http://www.arc2020.eu/2015/04/will-or- ganic-farming-save-unbalanced-romanian- agriculture/ Sustainable farming might work well on a small scale, but organic farms produce less food than usual farms. The yields are typically 20%-50% percent lower than with the conventional agriculture. Orga- nic products are often more expensive than the usual ones. It is said that the small-scale farming would be a key to grow enough food and it would guaran- tee that it reaches everyone. Today about half of Romanians spend about 40% of their monthly income on food. In Finland people spend on ave- rage 13% of their monthly income on food. It is not easy to remodel the beha- vior and lifestyle of people.“Despite its longstanding tradition of agriculture, Ro- mania is still lagging behind in organic farming compared to other EU partners. The most important thing is to boost the confidence of the consumers to buy or- ganic products”, writes EurActiv.com. 4 4 https://www.euractiv.com/section/agri- culture-food/news/romania-wants-to- boost-consumer-confidence-in-organics/ (12.12.2016) 17 DEVENIREA ÎNTRE LAGĂR ȘI LIBERTATE Carmen Dărăbuş Universitatea Tehnică Cluj-Napoca, CUNBM O identitatea culturală are la bază un set de patternuri care au menirea să coagu- leze în mod organizat experienţe repe- tate de-a lungul istoriei unui grup social, a unei comunităţi. Aceste patternuri (de- venite stereotipuri în varianta lor degra- dată) se structurează într-o perioadă în- delungată şi se comunică, exterior, prin diverse tipuri de coduri culturale: „reali- tatea, redată concret, produce oricum simboluri” (Appelfeld 2009: 190). Identi- tatea lingvistică a devenit, în timp, parte a identităţii culturale – pentru că lucru- rile în sine nu înseamnă nimic înainte de vorbire, „singura în stare să le tran- sforme din fenomene naturale în simbo- luri culturale” (Wald 1986: 77). Un loc aparte l-au ocupat mereu vorbitorii de origine iudaică, multă vreme fără o pa- trie la care să se raporteze şi care şi-au păstrat şi transmis în condiţii speciale cultura, unii chiar asimilându-se locului de adopţie. În ciuda acestei asimilări, la nivelul percepţiei Celuilalt, aceasta le-a fost anulată, toţi evreii – asimilaţi sau nu – fiind trataţi identic, adică supuşi acele- iaşi exterminări. În literatura proteiformă a experienţei lagărului, cartea lui Aharon Appelfeld, Povestea unei vieţi (Histoire d’une vie) este, de fapt, povestea construirii unei identităţi mai mult decât povestea expe- rienţei holocaustului. Chiar dacă experi- enţa limbii române a fost destul de limi- tată pentru autor, dat fiind contextul ge- opolitic al vremii, tipul de experienţă trăit la confluenţa mai multor culturi, cu deplasare dinspre Balcani ori dinspre Eu- ropa Centrală spre Apus, dar şi spre Is- rael ne este familiar: „Paradigma perso- nalităţilor de origine iudaică în cultura românească este impresionantă, un pro- cent semnificativ dintre numele incluse în această galerie afirmându-se ulterior în viaţa socioculturală apuseană, cu pre- cădere franceză” (Milancovici 2010: 81). Povestea vieţii sale începe la Cernăuţi, unde trăieşte până la vârsta de opt ani, când este deportat în lagăr din cauza ori- ginii sale iudaice, continuând în spaţii care l-au format bulversându-l, astfel că naraţiunea urmează, firesc, salturi tem- porale sinuoase, iar nu o cronologia cu- minte a unei memorii construite pe înde- lete. Memoria, visul, imaginaţia, aminti- rea au rolul de a da o semnificaţie unor evenimente ceţoase, disparate: „Din anii războiului îmi amintesc foarte puţin, parcă nu ar fi fost şase ani neîntrerupţi” (Appelfeld 2009: 7). Ceea ce el numeşte „vocea trupului” se substituie memoriei conştiente, îl va ajuta să-şi ordoneze tre- cutul în drumul spre împăcarea cu sine şi să se opună inerţial uitării necesare vin- decării: „amintire şi uitare, senzaţie de haos şi neputinţă pe de o parte, în con- trast cu aspiraţia spre o viaţă mai plină, pe de alta” (Ibidem: 9). Această „voce a 18 trupului” revine ca un leit-motiv cu funcţie unificatoare într-o cronologie su- biectivă, distorisionată, pentru că me- moria îşi are rădăcinile în rezonanţa indi- vidualizată a trupului. Senzaţiile fizice in- tense dictează aducerea la suprafaţă a fragmentelor de amintire, fapt ce va marca, la nivel artistic, opera lui Appel- feld şi mai ales această carte, care nu e una a mărturisirii clasice, ci a deconspi- rării unui proces formativ, pentru că tra- gedia nu a fost trăită de adultul care raţionalizează, abstractizează, clasifică, ci de copilul dominat de emoţii: „Cultura este unitatea dintre limbaj şi paralim- baje. Restul e tăcere, adică natură” (Wald 1986: 85) – nu altceva devin lun- gile sale tăceri ulterioare succesiunii de traume, ca o formă de reîntoarcere la natură dintr-o dorinţă subconştienţă a refondării în altă cultură. Trei straturi ale amintirii sunt identifi- cate din perspectiva prezentului: primul este idilismul vieţii din Carpaţi, în mijlo- cul unei familii compuse din părinţi, bu- nici, unchi, mătuşi, veri – amintire a cărei puternică luminozitate îi susţine rezis- tenţa ulterioară, pune bazele unei iden- tităţi lingvistice eterogene, dar cu atât mai bogate: « Là, il passe des moments de bonheur intense ; une période où la mémoire se fabrique à partir des sens et de la contemplation. C’est, par exemple, la surprise d’entendre ses grands pa- rents parler Yiddish, une langue qu’il ne connaît pas, lui dont la langue mater- nelle est l’Allemand » (Couton : www.arkheia-revue.org/Histoire-d-une- vie-de-Aharon.html); al doilea strat este rana şi enorma cicatrice a războiului ; al treilea strat, consistent, cu subdiviziuni ale unei traiectorii spre stabilizare, îl constituie anii petrecuţi în Israel. Fiecă- ruia îi corespund raportări lingvistice di- ferite, amestecate, întretăiate de limba- jul defensiv al tăcerii din lagăr şi din lunga experienţă post-lagăr, cu tăcerea discretă a casei tihnite din Cernăuţi şi cu înclinaţia spre tăcere a bunicului matern; aşadar cuvintele depăşesc funcţia lor tehnică, sondând resorturi secrete ale eului, ce par ignorate de el însuşi: „Lan- guage is the most technical of the mes- sage systems. It is used as a model for the analysis of the others. In addition to language there are other ways in which man communicates that either reinforce or deny what he has said with words. Man learns to read different segments of a communication spectrum covering events of a fraction of a second up to events of many years” (Hall 1969: 38). Absenţa cuvintelor în copilăria dinaintea ghetoizării şi a deportării este, din per- spectivă auctorială, semnul farmecului de care se lasă cuprins în diverse împre- jurări. În percepţia copilului, o altă formă de tăcere este lipsa iniţierii profunde în credinţa mozaică: „Oamenii stau pe bănci şi tac. Tac pentru că nu ştiu să se roage, îmi dau seama cu durere” (Appel- feld 2009: 22). Vizitele la sinagogă îm- preună cu bunicul sunt momente incipi- ente ale contactului cu identitatea et- nico-religioase în sens tradiţional, care 19 va continuă târziu, în Israel, prin parcur- gerea diverselor etape de asumare. Ală- turi de bunicul matern, Onkel Felix este un alt reper al trecutului tradiţional-reli- gios: segmente de ritual, ca acoperirea capului cu o kippa înainte de a atinge o carte în ebraică, fac legătura dintre cu- vântul scris şi o anumită comunitate. Tot ele este cel care utiliza în aceeaşi măsură proverbe din Talmud, dar şi proverbe la- tine potrivite unor momente din viaţă. În ghetou şi în lagăr absenţa cuvintelor era semnul normalităţii, păstrarea coerenţei interioare; lăsarea lor la suprafaţă era semnul de slăbiciune, de dezechilibru: „Neîncrederea faţă de cuvinte am căpă- tat-o în acei ani. Un flux verbal curgător îmi trezeşte suspiciuni. Prefer bâlbâiala, fiindcă în ea aud conflictul şi neliniştea, efortul de purificare a cuvintelor, dorinţa de a dărui ceva din propriul eu. Pro- poziţiile şlefuite, curgătoare îmi trezesc o senzaţie de necurăţenie, de ordine care încearcă să acopere o goliciune” (Ibidem: 132). Imensitatea tăcerii ascun- zând traume va fi înecată într-un ocean compensativ de cuvinte, al căror sens tâ- nărul Appelfeld nu îl înţelege. Moartea mamei şi a unchiului Felix în ghetou mar- chează sfârşitul copilăriei. Sunetul as- cuţit al mamei dinaintea morţii este o formă de anulare a limbajului articulat, traducând apoteotic dezarticularea unei lumi interioare şi exterioare, care nu se va recompune decât târziu. Memoria alcătuită din aluviuni detec- tează un punct de plecare (la vârsta de patru ani) într-un element lingvistic – cu- vântul Erdbeern, strigat de mama sa în una din plimbările familiei prin pădurile umbroase din Carpaţi, cuvânt suprapus cu imaginea tonicelor fructe roşii; imagi- nea mamei ucise în ghetou se leagă de limba germană, în timp ce imaginea bu- nicilor se leagă de limba idiş, pentru că un alt cuvânt, mestameb, îi stârneşte memoria involuntară a asocierilor: „Mama şi cu mine vorbim în germană. Uneori mi se pare că, pentru mama, felul de-a vorbi al bunicilor e jenant şi că ar prefera să nu le aud limba” (Appelfeld 2009: 14). Utilizarea limbii germane este o formă de detaşare de tradiţie, de urba- nizare demonstrativă, construită, totuşi, pe bazele unei culturi străvechi, negată de tată şi estompată, discret, de mamă. Idişul şi germana sunt limbi ale familiei, pe când ucraineana este limba mediului în care a ajuns, la un moment dat, în tre- cut, familia sa. Servitoarea ruteancă, de la care învaţă primele cuvinte în limba ei maternă, amestecă ea însăşi, după ani de zile petrecuţi într-un mediu evreiesc, în limba maternă cuvinte din limba idiş. O altă limbă a mediului este româna; după ce întreaga Bucovină trece sub ad- ministraţie românească, româna devine limbă oficială, şi din care va învăţa câte ceva: „Eram înconjuraţi de patru limbi care trăiau în noi într-un fel de simbioză ciudată, completându-se armonios una pe alta. [...] Aceste patru limbi au creat împreună o limbă nouă, bogată în nuanţte, în contraste, în umor şi în sa- tiră. În această limbă era mult loc pentru 20 senzaţii, nuanţe sentimentale delicate, fantezie şi amintiri. Aceste limbi nu mai trăiesc astăzi în mine, dar încă le simt ră- dăcinile în suflet. E suficient uneori un singur cuvânt pentru a revedea ca prin farmec tablouri întregi” (Ibidem: 139). Scindarea o va resimţi mai târziu în Is- rael, unde „se certa adesea cu instructo- rii de tineret trimişi în Palestina. Ei ce- reau ebraică, el pleda pentru idiş” (Ibi- dem: 100). Desprinderea de o limbă şi adoptarea alteia este, cel mai adesea, o formă de asumare a unei alte identităţi, o formă de uitare a celei vechi. Cei scăpaţi din iadul holocaustului vor urma, odată ajunşi în Ţara Sfântă, par- curgeau un adevărat ritual al al vindecă- rii, iar parte a acestui ritual este şi asu- marea limbii ebraice, care, la Aharon Ap- pelfeld, se va suprapune cu limpezirea vocaţiei artistice. Pentru emigrantul/imi- grantul de orice fel, formarea unei noi personalităţi şi exprimarea artistică a acesteia cunoaşte o succesiune de diso- cieri, de asocieri, de negări şi întoarceri la lumea din care a plecat şi ale cărei ră- dăcini nu pot fi extirpate decât formal: « identitatea narativă/lirică si identitatea argumentativă (logică) nu reprezintă de- cât aspecte parţiale ale identităţii perso- nale. Fiecare dintre aceste paliere deter- mină atitudini distincte, atât în privinţa eticului, cât si în privinţa gustului, justu- lui sau a altor norme de acest tip. Ca atare, problema identităţii si modelul de raportare a fiinţei la această identitate, în lumea textului, devine o formă de circumscriere a personalităţii celui în cauză » (Milancovici 2010: 81). Parcurgând spaţii cultural-lingvistice diferite (Cernăuţiul ucrainean şi românesc, lagărul din Transnistria, Ucraina după fuga din lagăr, Italia, Israeleul), el nu conştientizează instalarea scindării identitare decât odată ajuns în Israel. Jurnalul copilului de paisprezece ani, ajuns într-o ţară pe care trebuie să o considere patria sa de origine şi de întoarcere, de reconstruire a identităţii este unul cu aspect mozai- cat, conţinând cuvinte şi frânturi de pro- poziţii, dar nu propoziţii şi fraze întregi, coerente, în germană, în idiş şi în ru- teană, „strigăte înăbuşite ale unui ado- lescent de paisprezece ani, care a uitat toate limbile pe care le ştia şi a rămas fără nicio posibilitate de exprimare” (Ap- pelfeld 2009: 137). Dacă cele patru limbi ale copilăriei (germană, idiş, ruteană şi română) s-au sedimentat firesc la vârsta copilăriei, în jurul limbii materne, creând în primul rând o limbă a emoţiei venite din realitate, în afara căreia nu există artă autentică, aşa cum constată mai târ- ziu Appelfeld, limbile anului 1946 din Pa- lestina i se păreau exotice, dar fără rădă- cini în realitatea emoţională, fără trecut asumat, fără necesara bază de con- strucţie, care este limba maternă: „Fără o limbă maternă, omul este infirm” (Ibi- dem: 138), pentru că ea oferă confortul moral şui emoţional al apartenenţei: „Limbile pe care le adusesem cu mine se pierdeau, ebraica pe care o acumulasem cu mari eforturi nu era încă fluentă. Dar 21 cel mai greu de suportat era sentimentul lipsei de apartenenţă” (Ibidem: 176) - un inerent viitor pe care încă nu-l poate fixa. În kibbutzurile create în scop terapeutic, pentru a extirpa trecutul traumatizant, folosirea limbilor materne ale celor ajunşi acolo era interzisă – ca o conştien- tizare a faptului că acestea constituie unul dintre ingredientele fundamentale ale identităţii. Mama şi limba maternă devin simbiotice în amintirea naratoru- lui; moartea acesteia la începutul războ- iului este semnul începutului dezagregă- rii pe care încă nu o poate separa con- ceptual în metamorfoza tragică a mulţilor ani ce vor urma. Interzicerea limbii materne produce o rezecţie a ex- teriorizării care poate să disimuleze ce se întâmplă în viaţa interioară, astfel că tră- săturile de caracter au devenit mai tran- sparente. Eul se transformă, pentru Ap- pelfeld, într-o închisoare interioară din care iese în rarele momente când gă- seşte parteneri de dialog în limbile copi- lăriei sale. Refuzând superficiala achiziţionare imediată a unui argou ebraic, aşa cum au făcut cei care s-au adaptat rapid în noul mediu, pentru că „vorbăria este manifestarea gălăgioasă a tăcerii” (Wald 1986: 84), el alege aştep- tarea pătrunderii în profunzimea naturii noii limbi, alternând ura cu ezitarea şi cu entuziasmul, conştientizând că înlocui- rea unei limbi materne cu alta presu- pune o contextualizare complexă, cultu- rală, de civilizaţie a înţelegerii noii limbi: „Fără o limbă, omul nu vorbeşte. Limba mea maternă, pe care am iubit-o atât de mult, a murit în mine după doi ani petre- cuţi în ţară. [...] De când am ajuns în Pa- lestina, i-am urât pe cei care încercau să- mi impună limba ebraică, iar acum, după moartea limbii mele materne, antipatia mea faţă de ei s-a accentuat” (Appelfeld 2009: 143). Nu lipsesc dilemele morale nici în relaţie cu limba sa maternă: ger- mana este limba ucigaşilor mamei sale, aşadar renunţarea la ea ar trebui să fie şi un act de protest concret. Complexat, încă nepregătit să-şi anuleze trecutul şi reproşându-şi o mentalitate de diasporă, simţind că noţiunile elementare de ebra- ică învăţate repede nu sunt suficiente pentru a se reconstrui, află de la Dov Sa- dan că cea mai mare parte a scriitorilor importanţi ai Israelului sunt bilingvi. Se- dimentele vechi, complexul diasporei este asimilat slăbiciunii şi indolenţei, aşadar şi limba idiş, singura care-i stâr- nea emoţii, care-i dădea sentimentul aparteneţei (o limbă orfană se regăsea într-o identitate similară), care-l ajuta să îşi găsească rădăcinile fără de care altele noi nu se puteau manifesta. Căutarea şi găsirea unor părinţi spirituali - filozoful Gershom Scholem şi scriitorul Samuel Agnon - îl vor ajuta să îşi limpezească opţiunile, să se reconstruiască după o lungă dezintegrare, reconsiderând lite- ratura idiş şi pe cea hasidică, potrivită structurii sale interioare şi devenirii sale; opţiunea pentru literatură se petrece atunci când înţelege că „este melodia credinţei pierdute” (Ibidem: 143); ea tre- buie să fie o sublimare a adevărului, as- tfel că jurnalul său de la sfârşitul anilor 22 ’40 şi începutul anilor ’50, la care se ra- portează din timp în timp, sunt expresia unor realităţi în simbioză cu limba folo- sită, fragmente ivite din memorie spon- tan, experienţe care iniţial par să-i înce- tinească integrarea, dar care îl vor tran- sforma într-o fiinţă umană autentică: amintirile despre casa părintească şi des- pre casa bunicilor sunt în germană şi în idiş, iar cele despre construcţia vieţii în Israel sunt în ebraică, calitatea limbii ur- mând profunzimea integrării, de la stra- turile superficiale la cele profunde, de la imitare la acceptarea reală, în toate arti- culaţiile unei individualităţi creatoare, dincolo de ideologii limitative, la care re- fuză să se ralieze orbeşte pentru a nu se trăda pe sine, aşadar o onestitate admi- rabilă, în viaţă şi în scris: „Dar, mai mult decât orice, am luptat să-mi însuşesc limba ebraică, pe care doream s-o adopt ca limbă maternă. Încă de la o vârstă foarte fragedă şi încă neştiind că destinul mă va purta spre literatură, am simţit in- stinctiv că, fără o cunoaştere intimă a limbii ebraice, viaţa mea va fi superfici- ală şi sărăcăcioasă” (Ibidem: 151). În ciuda unei false opoziţii şi cantonării în lingvistica amintirii, atitudinea sa faţă de limba ebraică se transformă într-un elo- giu adus acesteia. Efectuarea serviciului militar este un mo- ment de cotitură, pentru că în timpul acestuia trăieşte revelaţia faptului că nu trebuie să facă eforturi nici să uite, nici să îşi amintească. Ceea ce este menită să rămână şi să constituie o bază a viitoru- lui, va rămâne, iar ceea ce este menit ui- tării, se va scufunda pentru totdeauna; uitarea şi amintirea nu se pot manifesta decât spontan, orice dirijare fiind inhi- bantă. Emoţia (pozitivă sau negativă) este spontană, este o formă de luare în stăpânire la modul profund a sensurilor lumii: „Prin vorbire, emoţiile şi per- cepţiile devin conotaţiile şi denotaţiile semnificaţiilor lingvistice şi începe astfel înţelegerea lumii şi aprecierea ei” (Wald 1986: 77). Cuvântul este concret şi ab- stract în acelaşi timp, de aceea achiziţio- narea noii limbi în context cultural, nu strict tehnic este singura durabilă şi cre- dibilă, pentru că „Numai sentimentele şi ideile care se nasc din ceva concret au dreptul la existenţă” (Appelfeld 2009: 191) sau „Soarta abstractului este să se lipească de tine pentru o clipă, apoi să dispară. Numai cuvintele care creează imagini îţi rămân în minte. Restul nu e important” (Ibidem: 203). Teorii anata- gonice în ceea ce priveşte considerarea funcţiei cuvântului, ca platonismul şi em- pirismul, se întâlnesc în ceea ce spune Wittgenstein referitor la interiorizarea limbajului odată cu experienţa individu- ală, la modul personal de utilizare a cu- vintelor. Limbile vorbite anterior limbii ebraicii sunt locuri ale cristalizării conşti- inţei, ale coagulării unui eu incipient, ale unei identităţi neunitare, dar nu ab- sente, ci puternic personalizate, fapt be- nefic pentru un artist. Bibliografie 23  Appelfeld, Aharon.2009. Povestea unei vieţi. Iaşi: Polirom. Traducere din limba ebraică şi note de Any Shi- lon.  Couton, Hervé. 2000. www.arkheia- revue.org/Histoire-d-une-vie-de- Aharon.html  Gellner, Ernst. 2001. Cultură, identi- tate şi politică Iaşi: Institutul Euro- pean. Trad. de Cristina Arghire.  Hall, E.T. 1969. The Silent Language. New York:Fawcett World Library.  Speranţa, Milancovici. 2010. Pro- blema identităţii şi intelectualii evrei ai interbelicului românesc. Arad: „Studii de ştiinţă şi cultură”, anul VI, nr. 3 (22), p. 80-85.  Wald, Henri. 1986. Expresivitatea ideilor. Bucureşti: Ed. Cartea Româ- nească 25 VARISSUO - SEN ULKOILMATAIDE JA ASUKKAAT Anca Sarau-Vuorinen Tervetuloa tutustumaan Varissuon ul- koilmataiteeseen ja sen historiaan! Miksi valitsin juuri tämän aiheen? Ensin- näkin Varissuo on ollut kotini yli kolme vuotta ja halusin itse tutustua siihen pa- remmin. Sen lisäksi Varissuo on Suomen kansainvälisin lähiö, jonka asukkaat edustavat yli 40 eri kansallisuutta. Sen alueella puhutaan melkein 60 eri kieltä mm. romaniaa. Varissuo on kaupungin- osa ja lähiö Turun itäosassa ja entisen pääkaupungin nuorimpia lähiöitä. Varis- suo on rakennettu pääosin 1970-luvun lopulla ja 1980-luvun alussa. Vuonna 2015 Suomessa asui 2 519 romanialaista maahanmuuttoviraston tilastojen mu- kaan, ja yli 300 heistä Turussa. Monet asuvat Varisuolla ja heidän ja heidän lap- sensa tulisi mielestäni tuntea uuden asuinpaikansa historiaa. Valitsemani kohteet ovat seuraavat: 1. Puhuri (1950-luvulta) 2. Teksti tuntemattomalla kielellä (2004) 3. Variskivi (2009) 4. Historiikki (2011) 5. Mosaiikkihulinoita Majanummessa (2011) ja Majanummen taideyhdistelmä 7. ”Fringe-mies” Puhuri-patsas valmistui jo 1954, mutta vasta 1987 se pystytettiin Marjavuoren puistoon Varissuolla Turun päivänä 20.9.1987. Taiteilijan nimi on Kauko Rä- sänen. Turun museokeskuksen internet- sivun mukaan veistos on pronssia, ja ja- lusta on pronssia ja betonia. Patsaan korkeus on 200 cm ja jalustojen korkeu- det ovat noin 10 cm. Veistos kuvaa nur- mikkoa pitkin eteenpäin juoksevaa alas- tonta naista. Puhuri on mytologiassa voi- makas pohjoistuuli. Viime vuonna Turun Sanomissa ilmestyneen artikkelin mu- kaan Puhuria oli äänestetty Turun ru- mimpien patsaiden joukkoon. Kauko Räsänen on espoolainen kuvan- veistäjä. Räsänen opiskeli Suomen Tai- deakatemian koulussa vuosina 1946– 1950. Räsänen on suunnitellut sekä mi- taleita että suurikokoisia reliefinomaisia pronssitöitä, joissa on usein reikiä. Räsä- sen tunnetuimpia töitä ovat mm. Enkeli Lappeenrannassa, ja Espoon valtuusto- talon ovet. Puhuri muistuttaa paljon sa- man taiteilijan tekemää Merestä nous- sut –patsasta, joka sijaitsee Itä-Pasilassa Helsingissä. Teksti tuntemattomalla kielellä. Varissuon erityispiirre on monikulttuuri- suus. Turkulainen-lehden mukaan Or- minkujalla sijaitsevat seinäkirjoitukset kuuluvat taiteilijalle nimeltään Jani Rät- tyä ja ne liittyvät Taf Taf – hankkeeseen. Jani Rättyän nettisivun mukaan ”Taf taf on Turun Taiteilijaseuran ja dakarilaisen alueyhdistys Jasgin ylläpitämä kahden- suuntainen kulttuuri- ja kehityshanke, 26 jossa asukaslähtöisellä toiminnalla ja yh- teistyössä eri alojen suomalaisammatti- laisten kanssa rakennetaan pysyvää ja paikallisiin olosuhteisiin sovellettua inf- rastruktuuria köyhään Santhiaban lähi- öön Senegalin pääkaupungissa Daka- rissa” Jani Rättyä on vuonna 1973 synty- nyt kuvanveistäjä ja kuvataiteilija, joka on opiskellut Kuvataideakatemiassa, Tu- run Piirustuskoulussa ja Limingan taide- koulussa. Taiteilija selittää omin sanoin teostaan: ”Teokseni käsittelee monikie- lisyyttä ja ihmisen elämää kielimuurien keskellä. Inspiraationa teokseen tutkin kielillä puhumista, uskonnosta riippuma- tonta hengellistä ilmiötä, jossa henkilö esittää yleensä käsittämättömistä ta- vuista muodostuvaa puhetta. Harjoitta- mani puheen muunsin vapaasti sitä vas- taavaksi kirjoituskieleksi. Materiaalina on muotoon leikattu alumiini ja spray- maali.” Variskivi (2009) ja Historiikki (2011) ym- päristötaideteoksia on luonut turkulai- nen Veikko Koskinen yhteistyössä Varis- suo-Seuran kanssa. Taiteilija, joka on metallialan monialainen ammattimies, osallistui myös Turun kulttuurivuonna 2011 Varissuon elämänkangas -antolo- gian kokoamiseen ja toimittamiseen, on kirjoittanut teokseen myös runoja. Varis- suo-Lausteen yhdyskuntatyöryhmän muistion mukaan taideteos Variskivi (2009) paljastettiin sunnuntaina 25.10. kello 14 Varissuon päätepysäkillä, jossa se nykyäänkin sijaitsee. Taiteilija kertoo Turun metallityöväen ammattiosasto ry. 49 jäsenlehteen, miten kolmen lentävän variksen veistos syntyi vuonna 2007 hä- nen Paattisten metallipajassaan: ”Se syntyi Varissuo-Seuran piirissä kehitetty- jen ideoiden pohjalta. Muokkasin eräästä piirroksesta metalliin sopivan veistoksen”, kertoo Koskinen. Oli kuiten- kin kovan työn takana, että veistos pääsi arvoisellensa paikalle Varissuolle”, koska ”kaupungin virkamiehet eivät tuntuneet saavan asiaa aikaiseksi”. Historiikki-tai- deteos puolestaan sijaitsee Varissuon kauppakeskuksen lähellä. Niilo Oravapuun puiston nettisivun mu- kaan Majanummen monitoimitalon mo- saiikkihulinoita tehtiin syksyllä 2011 mo- nien eri ryhmien ja yksityisten kanssa. Valitettavasti lisää tietoa ei löytynyt. Varissuon Kousankadulla sijaitsee erit- täin kiinnostava, mutta toistaiseksi mys- tinen taideteos. Koska netistä ei löytynyt tietoa siitä, olen ottanut yhteyttä Turun isännöintikeskukseen, mutta en ole vielä saanut vastausta tähän mennessä. Kut- sun sitä Fringe-mieheksi, koska se muis- tuttaa tunnetussa amerikkalaisessa TV- scifisarjassa ilmiötä, jossa ihmiset jäävät vangeiksi kahden maailman väliin. Liit- teenä ottamani kuva teoksesta. Toivottavasti lyhyt kirjoitukseni Varis- suon ulkoilmataiteesta on herättänyt Columnan lukijoiden kiinnostusta tähän ainutlaatuiseen lähiöön. Nähdään Varis- suolla! 27 Lähteet  Koskinen, Veikko 2011: Varissuon antologiat [Viitattu 5.5.2015.] Saa- tavissa:  http://www.juvenesprint.fi/varis- suon_antologiat/in- dex.php?veikko_koskinen  Koskinen, Veikko 2009: Artikkeli [Viitattu 5.5.2015.] Saatavissa:  http://metalli49turkufibin.di- recto.fi/@Bin/58a1d2b50a1a4373 59e72a8e842da645/1431341950/a pplica- tion/pdf/119198/lehti_3_2009.pdf  Majanummen monitoimitalon mo- saiikki 2011: Mosaiikki ja taideyh- distelmä [Viitattu 5.5.2015.] Saata- vissa: http://www.niilo.orava- puu.tarinoi.fi/albumi/mosaiikkihu- linoita/  Nieminen, Rami 2014: Mikä on Tu- run rumin taideteos? [Viitattu 5.5.2015.] Saatavissa:  http://www.ts.fi/uutiset/tu- run+seutu/656812/Mika+on+Tu- run+rumin+taideteos  Räsänen, Kauko 2014: Elämänkerta [Viitattu 5.5.2015.] Saatavissa:  http://fi.wikipe- dia.org/wiki/Kauko_R%C3%A4s%C 3%A4nen  Räsänen, Kauko 1953: Merestä noussut [Viitattu 5.5.2015.] Saata- vissa: http://www.taidemu- seo.fi/suomi/veisto/veistos- sivu.html?id=185  Rättyä, Jani 20XX: Oma internet- sivu [Viitattu 5.5.2015.] Saatavissa:  http://www.janirattya.com/pub- lic.html  Rättyä, Jani 2012: Kuvataiteilija- matrikkeli [Viitattu 5.5.2015.] Saa- tavissa:  http://www.kuvataiteilijamatrik- keli.fi/fi/taiteilijat/3227  Tilastokeskus 2014: Turun työttö- myysaste [Viitattu 5.5.2015.] Saa- tavissa: http://www.turku.fi/pub- lic/down- load.aspx?ID=207047&GUID={A1E 1073C-14BA-42D3-B03C- 41C0E8BF4C08}  Turkulainen 2013: Mist päin Turkku tämä o? [Viitattu 5.5.2015.] Saata- vissa:  http://www.turkulainen.fi/artik- keli/227182-mist-pain-turkku- tama-o  Turun museokeskus 2013: Puhuri [Viitattu 5.5.2015.] Saatavissa:  http://www.wam.fi/public/?con- tentid =57998&nodeid=13067  Varissuo-Lausteen yhdyskuntatyö- ryhmä 2009: Muistio [Viitattu 5.5.2015.] Saatavissa:  http://www.turku.fi/Public/down- load.aspx?ID=92070&GUID=%7B32 B22C28-8665-47D3-82CB- 64CDAE8D9A3E%7D  Varissuo [Viitattu 20.9.2016.] Saa- tavissa: http://www.visit- turku.fi/varissuo_fi  Ulkomaalaiset Suomessa kansala- isuuksittain [Viitattu 20.9.2016.] Saatavissa:  http://www.migri.fi/dow- nload/65343_suomessa_asu- vat_ulkomaalaiset_12_en- nakko_2015.pdf?087786ee21bdd3 88 28 Teksti tuntemattomalla kielellä (2004) Puhuri 29 Variskivi (2009) Historiikki (2011) 30 Majanummen taideyhdistelmä ja Mosaiikkihulinoita Majanummessa (2011) 31 Fringe-mies 33 DESPRE ȘTIINȚA ȘI CULTURA FINLANDEZĂ CONTEMPORANĂ CU IULIAN NĂSTAC Paul Nanu Iulian Năstac este un om de știință ro- mân, activ atât în România, cât și în afara ei. L-am cunoscut în urmă cu mai mulți ani, în timpul unuia din stagiile sale de predare și cercetare la universități fin- landeze. Ceea ce nu știam în acel mo- ment e faptul că Iulian nu a avut nicio ezitare să iasă din zona de confort a spe- cialității sale și să devină un bun cunos- cător al civilizației finlandeze. În urma unui grant, Iulian Năstac publica în 2013 la editura Muzeului Național al Literatu- rii Române, colecția „Aula Magna”, o lu- crare cu un titlu oarecum neașteptat, pentru filologi cel puțin: Prelucrarea in- teligentă a informațiilor multidiscipli- nare pentru prognoze adaptive în con- textul globalizării. Din motive lesne de înțeles, nu voi scrie aici o recenzie a păr- ții științifice. Autorul abordează însă două subiecte care îmi sunt apropiate: cultura finlandeză și școala finlandeză de prospectivă (futures studies). De altfel, lucrarea în sine este o odă adusă pros- pectivei. În capitolul 3, Iulian Năstac po- vestește despre încercarea, rămasă fără succes din păcate, de a intra în contact cu părintele studiilor de prospectivă fin- landeză, profesorul Pentti Malaska. Acesta este și astăzi „bibliografie obliga- torie” pentru studenții de la Masteratul de Futures Studies de la Institutul de Ști- ințe Economice din Turku. Aș adăuga aici că Finlanda a investit multe resurse în studiile de prospectivă de-a lungul tim- pului, Finland Futures Research Centre fiind o instituție bine plasată în cerceta- rea internațională, având legături stabile cu organisme de profil din lumea în- treagă. Este oarecum ironic cum o țară a cărei limbă nu cunoaște timpul viitor din punct de vedere gramatical, a ajuns să fie atât de preocupată de acest subiect. Cuvântul cheie este „futures”, la plural, fiind vorba de o pluralitate de scenarii asupra viitorului. Finețea rezidă în dis- cernerea viitorului posibil de cel probabil sau al celui probabil de cel preferabil. Nu poți să nu-i iubești pe finlandezi. Închei aici mica diversiune futurologică și revin la lucrarea lui Iulian și la felul în care a perceput el cultura și civilizația finlan- deză. Capitolele 1 și 3 îmi servesc drept sprijin pentru a evidenția de ce meritul lui Iulian este atât de mare; despre Finlanda nu prea mai scrie nimeni în publicistica ro- mânească, cu excepția repetitivelor (și uneori eronatelor) articole encomiastice la adresa educației primare finlandeze și a scorurilor la testările PISA ale elevilor finlandezi. Ei bine, la momentul scrierii acestui articol, decembrie 2016, tocmai s-au publicat rezultatele unor noi teste. 34 Elevii finlandezi au căzut de-a lungul ani- lor pe locul cinci (de pe primul) și trendul este în cădere rapidă, îngrijorătoare. Probabil în scurt timp, datorită acestei căderi, nu vom mai fi invadați pe Face- book cu articole despre educația finlan- deză. Și cred că de asta e atât de impor- tantă contribuția lui Iulian Năstac. El chiar sintetizează informații despre Fin- landa contemporană și despre evoluția ei în mediul academic de după anul 2000. Vorbește despre istoria ei zbuciu- mată. Despre societate. Despre universi- tăți și despre clerici. Despre „încăpățâna- rea finlandezilor să ducă ceva la bun sfâr- șit”, probabil cea mai importantă lecție pe care o are Finlanda de predat lumii. Lucrarea nu conchide, însă, legătura au- torului cu Finlanda, acesta rămânând în contact strâns cu ea chiar și după publi- carea cărții. L-am reîntâlnit pe Iulian de curând din nou în Finlanda, la Turku, oraș universitar finlandez de care ne-am legat amândoi carierele. Și cred ca va mai reveni. Capitolul 1: O perspectivă nordică pri- vind egalitatea de șanse. Iar Finlanda nu putea lipsi din acest capitol. Începutul anilor 2000 marchează și aici schimbări la nivel de directive și politici privind ega- litatea de șanse. Perioada 2002-2004 era în continuare marcată de schimbări im- portante în societatea finlandeză: se în- cerca rezolvarea faliilor salariale, proble- mele cauzate de influxul de imigranți etc. Cu toate acestea, țările scandinave erau deja plasate înaintea multora, iar trendul a fost ascendent. Finlanda a învățat să facă față diferitelor probleme legate de probleme sociale re- curente. Influența suedeză și determina- rea finlandeză, așa-numitul sisu, au fost cheia succesului finlandez. Dincolo de problemele legate de egalitate, Iulian Năstac are în vedere și raportarea local- nicilor la străini și invers, șocul cultural, diferențele de opinii în materii legate de societate, religie, politică, discriminare. Este vorba de o relatare la prima mână asupra unui proces de adaptare la o so- cietate adesea percepută ca ermetică. Concluzia este ca modelul nordic este mai degrabă unul de succes în ceea ce privește egalitatea de șanse, inclusiv în ceea ce privește etniile minoritare. To- tuși, cu toate că observațiile autorului sunt corecte, aș mai menționa că siste- mul finlandez nu a raportat un succes atât de categoric pe cât este el ilustrat de media. Astăzi, asistăm la un real proces de ghetto-izare, mai ales în zona capita- lei, măsurile sociale nu țin pasul cu imi- grația, guvernul taie masiv din benefici- ile până acum considerate obligatorii prin lege (educația la nivel universitar este acum pe taxă pentru cetățeni non- europeni, beneficiile pentru mame și creșterea copiilor au fost tăiate, la fel si beneficiile pentru studenți și șomeri). Media a plasat economia finlandeză în repetate rânduri în 2016 printre ultimele 35 din Europa. Finlandezii calificați emi- grează, populația îmbătrânește, iar emi- granți non-europeni încă sosesc în nu- mere importante în Finlanda în speranța că pot primi consistente beneficii soci- ale. Finlanda lăsată în urmă de Iulian Năstac în 2013 (reflectată în lucrarea sa) nu mai are multe în comun cu cea de azi. O neliniște socială cvasitotală e aproape palpabilă, șomajul a depășit cote isto- rice, mult peste media europeană, gru- puri extremiste protestează frecvent pe străzi, zeci de finlandezi se alătură gru- părilor extremiste din Orientul Mijlociu. Sunt doar câteva simptome alea unei crize aparent iminente. Dar despre as- tea, îl voi pune la curent pe Iulian la ur- mătoarea sa vizită aici. Capitolul 3. Aspecte și impresii dintr-un centru universitar finlandez. Adică Turku (sau Åbo, pe numele său suedez), oraș vechi, fostă capitală a Finlandei. Iulian Năstac a petrecut mult timp în acest oraș, îl cunoaște și îi dedică un capitol; cea mai comprehensivă prezentare a orașului publicată în limba română în ul- timele două decenii. De la istoria sa agi- tată până la inovațiile de ordin științific, Turku este un oraș total necunoscut ro- mânilor și poate nu ar trebui să fie așa. Turku este, într-adevăr, un centru al eru- diției, cuprinzând mai multe universități, atât teoretice cât și de științe aplicate, atât de limbă finlandeză, cât și de sue- deză, toate având cursuri și programe în- tregi de studii în limba engleză, o limbă vorbită de aproape toată lumea în Fin- landa, indiferent de educație sau vârstă. Citindu-l pe Iulian Năstac, a devenit evi- dent că, după stagiile destul de lungi pe- trecute în Finlanda, el se raportează încă la acest spațiu cu o undă de nostalgie, iar nostalgia de obicei uită de defecte. Am petrecut opt ani în Finlanda, în locurile și în cultura despre care vorbește el, iar perspectiva mea e oarecum diferită; tră- ind aici, am avut timp să văd și anomali- ile din sistem. Chiar și așa, capitolele des- pre societatea finlandeză în contextul celor scandinave sunt valoroase, Iulian Năstac reușind să scrie un raport precis, chiar dacă sub premisa unor impresii su- biective de călătorie. Cred că autorul nici nu își dă seama cât de importante sunt scrierile sale despre Finlanda. L-aș încu- raja pe Iulian să mai publice materiale de genul acesta în media românească. Avem puțini specialiști pe finlandistică în România, iar cineva cu expertiza lui în Suomi e de apreciat. Tervetuloa uudel- leen, Iulian. IMAGES OF ROMANIA 39 SUOMALAISTEN MIELIKUVIA ROMANIASTA VUONNA 2016 Sissi Bister, Annina Holm Teimme marraskuussa 2016 kyselyn ”Gallup Romaniasta ja romanian kie- lestä”, jossa halusimme selvittää suoma- laisten tietämystä Romaniasta ja roma- nian kielestä. Suurin osa vastaajista oli iältään 20-30 vuotiaita, mutta muutama vastaaja oli myös yli 40. Kaikilla vastaa- jilla oli koulutuksena joko lukio tai am- matillinen koulutus tai alempi korkea- koulututkinto. Yhdellä vastaajista oli ylempi korkeakoulututkinto. Vastaajat olivat monilta eri aloilta, kuitenkin melko paljon eri kieltenopiskelijoita (englanti, espanja, saksa) oli vastannut kyse- lyymme. Kaikki vastaajat eivät myöskään kertoneet koulutusalaansa. Romanian kieli Pyysimme vastaajia kuvailemaan roma- nian kieltä omin sanoin ja kertomaan, tunnistaisivatko he romanian kielen, jos kuulisivat jonkun puhuvan sitä. Oletetta- vasti vastaajilla ei ollut paljoakaan tietoa siitä, minkälaista romanian kieli on. Jol- lakin tapaa jotkin vastaajista olivat kui- tenkin osanneet kertoa kielestä. Roma- nian sanottiin esimerkiksi olevan sukua espanjan kielelle sekä venäjän kielelle. Romania oli myös tunnistettu kuuluvan romaanisiin kieliin. Yhden vastauksen mukaan romanian kieli on erilainen mui- hin romaanisiin kieliin verrattuna, mutta ei vaikeasti tunnistetta ”vahvojen ääntä- misien” takia. Vastaajista kukaan ei ollut opiskellut romanian kieltä. Tämä on ym- märrettävää, sillä romanian kielen ope- tusta ei Suomessa ole tarjolla samalla ta- valla kuin muiden romaanisten kielten opetusta. Romanian kieli kuuluu indoeurooppalai- siin kieliin ja romaaniseen haaraan. Toi- sin sanoen se on kehittynyt latinan kie- lestä. Sitä puhuu noin 24 miljoonaa ih- mistä, suurin osa puhujista on roma- nialaisia. Romanian kielen sanasto on suurilta osin yhteistä muiden romaanis- ten kielien kanssa, mutta siinä on myös slaavilaisia vaikutteita muista romaani- sista kielistä poiketen. Kielioppi on taas melko erilainen: romanian kielessä sub- stantiiveilla on kolme sukua, jotka ovat maskuliini, feminiini ja neutri. Substantii- vit taipuvat sijoissa ja esimerkiksi mää- räiset artikkelit lisätään sanan loppuun suffikseina. Myös verbit taipuvat mo- nissa eri taivutusluokissa ja ovat näin monimutkaisempia opiskeltavia. Romanian EU-jäsenyys nähdään neut- raalina Vuoden 2007 alussa Euroopan unioniin liittynyt Romania herättää kyselyyn vas- tanneissa neutraaleja mielikuvia, sillä lä- hes puolet vastaajista suhtautuu Roma- nian EU-jäsenyyteen avoimesti, vain kol- masosa pitää mielikuvia negatiivisina. Romaniaa on luonnehdittu köyhäksi, 40 korruptoituneeksi, epäoikeudenmu- kaiseksi ja sen korkeasta rikollisuudesta ja Suomeen tulleiden kerjäläisten luku- määrästä on mainittu useammassa kom- mentissa. Myös romaniväestö on yhdis- tetty Romaniaan, vaikka romaneja väes- töstä on vain 2,5%. Romanikulttuurin moninaisuus ja useat alaryhmät ovat kuitenkin osa Romania romanien väestö- rakennetta. Esimerkiksi unkarilaisia, joita on 6,6% väestöstä eli reilu kaksin- kertainen määrä, ei ole mainittu kertaa- kaan. Positiivista kuitenkin on, että kulttuuria ja luontoa on kehuttu. Suomalaisille luontohan on tiettävästi tärkeä asia. Mielikuvat hehkuvat maalaisromantiik- kaa, niissä kehutaan pieniä maaseudun kyliä ja sydämellisiä ja ystävällisiä kyläläi- siä. Kansalaisia, pääosin vanhoja ihmisiä, kuvataan eloisiksi ja pukeutumisellaan perinteitä kunnioittaviksi. Mielenkiin- toista vastauksissa on se, että vuonna 2006 ikäjakauma 0-14 -vuotiaiden ja yli 65-vuotiaiden välillä on tasainen, noin 15% koko väestöstä. Schengen-aluee- seen kuulumaton Romania on viime ai- koina toiminut pakolaisille väylänä Länsi- Eurooppaan. Vuonna 2013 Romanian (sekä Bulgarian) Schengen-jäsenyyttä vastusti niin Saksa kuin Suomikin. Schen- gen-jäsenyys ei tavallisen kansalaisen elämää sen suuremmin muuttaisi, sillä vuodesta 2007 lähtien romanian kansa- laisilla, kuten muillakin EU-kansalaisilla, on ollut mahdollisuus vapaaseen liikku- vuuteen EU:n alueella. Teettämässämme kyselytutkimuksessa oli mahdollista kuvailla Romaniaan liitty- viä asioita omin sanoin. Mielikuvat pai- nottuivat hyvin laajasti maantieteeseen ja historiaan. Eräs vastaajista kommen- toikin, ettei esimerkiksi lukiossa käydä läpi kuin se, että missä maat sijaitsevat. Maantieteellisten ja historiallisten aihei- den painottaminen saattaakin koulutuk- sessa johtaa siihen, ettei kulttuurien opettamiselle jää aikaa. “Tietämykseni Romaniasta on hyvin vähäinen, mutta olen kuitenkin kiinnostunut sen kulttuu- rista ja haluaisin mielelläni tietää lisää”, kommentoi eräs vastaajista. Media tärkein mielikuvien luoja Kartoitimme myös mistä vastaajien mie- likuvat olivat peräisin. Neljäkymmentä prosenttia vastasi mielikuvien tulevan mediasta, jossa aiheet olivat painottu- neet kerjäläisiin, pakolaisiin sekä “pahoi- hin ja järkyttäviin tapahtumiin”. Monet vastaajat eivät myöskään olleet varmoja, olivatko kyseessä olevat uutiset Romani- asta vai eivät. Eräs vastaajista muisti pa- rin vuoden takaisen tapauksen, johon liittyi Romanian romanit: “Romaniasta tulleet kerjäläiset, ja miten poliisi on ha- jottanut heidän majapaikkojaan Helsin- gissä”, hän kommentoi. Toinen vastaaja on sitä mieltä, että on nähnyt roma- nialaisista pakolaisista uutisoitavan: “ro- manialaisia pakolaisia on paljon”, hän kommentoi. 41 Toivomme, että näitä mielikuvia saatai- siin muokattua. On totta, että monet uu- tiset Romaniasta ja romanialaisista ovat hyvin usein negatiivisia, ja negatiiviset uutiset jäävät paremmin mieleen kuin pienet ja positiiviset asiat. Olemme poi- mineet yhden positiivisen lehtijutun ar- tikkeliimme: Mäntsälän uutisissa (12.11.2016) kerrot- tiin Mäntsälän Riihenmäen koulun yläas- teen yhdeksäsluokkalaisten päässeen osallistumaan Erasmus-projektiin nimel- tään ”Maths rising all Europe”, johon osallistuu myös Suomen lisäksi Romania ja Turkki. Projektin tarkoituksena on tu- kea matematiikan opiskelua ja vertailla opetusta maiden kesken. Suomalaiset oppilaat vierailivat loka- kuussa 2016 Romaniassa, Râmnicu Vâlceassa. Oppilaat asuivat isäntäper- heissä ja kävivät paikallista koulua, jonka nimi oli ”Colegiul Naţional Mircea cel Bătrân”. He kertovat päässeensä koke- maan paljon viikon aikana, kuten vierai- lun Sibiun yliopistossa ja Râmnicu Vâlcean kaupungintalolla, sekä paljon mukavaa ohjelmaa koulussa. Oppilaat kertovat, että he viihtyivät Ro- maniassa. Maa yllätti heidät positiivi- sesti. He kertovat, että ihmiset olivat ys- tävällisiä, koulutus korkeatasoista ja Râmnicu Vâlcea osoittautui viihtyisäksi kaupungiksi. Tällä hetkellä suomalaiset yhdeksäsluokkalai- set odottavat innoissaan romanialaisten vastavierailua Suomeen. On hienoa, että Erasmuksella on tämän tyylinen projekti, johon kolme hyvin eri- laista maata osallistuu. Vierailut toisissa maissa ovat varmasti avartavia. Näyttää siltä, että ainakin eräät suomalaiset ovat kokeneet Romanian matkan positii- viseksi ja heidän mielestään se oli koke- mus, joka kannatti. Tämä on varmasti yksi projektin tavoitteista ja on todella hienoa, että se näyttää toteutuneen. Suomalaisilla ei ole kovin paljon tietoa Romaniasta, sen kulttuurista ja ihmisistä ja tämänkaltainen toiminta avartaa tie- tämystä ja tuntemusta toisista kulttuu- reista kummakin näkökulmasta sekä murtaa ennakkoluuloja. 43 AUTOMATKAILUA BUCOVINASSA, MOLDAVIASSA JA MOLDOVASSA Anssi Vuorinen Tihuţan sola kesäkuussa 2015. Aamuau- ringon säteet syleilevät jyrkkiä vuoriniit- tyjä, joilla lampaat ja lehmät laiduntavat. Ilma on raikas ja kaste kimaltelee ruohi- kolla. Hevosen kaviot kopisevat tien päällystettä vasten, kun paikallinen ta- lonpoika usuttaa juhtaansa kiipeämään jyrkkää mäkeä kohti solan huippua, jossa sijaitsee luostari ja Draculan linna –nimi- nen hotelli. Mieleeni muistuvat pitkät ajopäivät läpi Baltian maiden, Puolan, Slovakian ja Unkarin. Edellisen yön vie- timme jo Romanian puolella, mutta Ti- huţaan on pitkä matka eivätkä Pohjois- Romanian tiet ole rakennettu kiireisiä varten. Onneksi pikkuiset majatalot pe- lastavat väsyneen matkaajan. Olemme jossakin Bistriţa-Năsăudin ja Bucovinan rajamailla neljän päivän ajomatkan päässä Helsingistä. Raikasta vuoristoilmaa hengitettyämme olemme valmiit jatkamaan matkaa. Ti- huţan solan luostari piirtyykiin lyhyen ajomatkan päässä vihreän vuoriniityn ta- kana ja pian sen jälkeen Dracula-hotelli. Päätämme poiketa turistirysässä. Aa- mulla paikalla on lähes ainoastaan mat- kamuistomyyjiä, joiden tuotteiden laa- dukkuus yllättää. Vieressä saksalainen motoristi yrittää selittää myyjälle, että ei voi ostaa mattoa, koska hänen pyöräs- sään ei ole tilaa sille. Me sen sijaan os- tamme maton, autoonhan sellainen mahtuu hyvin. Myyjien lähellä katselen Karpaattien tyrnipensaiden rivistöä. Niitä en ole vuoristossa muualla tavan- nut tähän mennessä. Tonavan suistolla näitä terveysmarjoja kasvoi paljonkin vil- linä. Ennen Câmpulung Moldovenescia kään- nymme pohjoiseen, kohti Bucovinan kauneimpia luostareita. Yhden serpentii- nitien yläosassa pysähdymme ihaile- maan maisemaa, joka avautuu laaksojen ja vuorijonon yli. Puiset aidat rajaavat niittyjä, heinää on nostettu kuivumaan. Pieni sadekuuro alkaa samalla, kun meitä lähestyy vanha mies. Hän kysyy, haluammeko ostaa munia. Vastaamme, että emme tarvitse munia nyt, mutta sil- loin mies avaa munakennonsa paljas- taen upeasti maalatut munat. Yhden munan maalaamiseen kuluu hänen mu- kaansa jopa tunti. Nyt hän myy niitä tien varressa muutamalla eurolla kappale. Kahta enempää emme uskalla ostaa, kun pelkäämme niiden menevän rikki pit- källä matkallamme. Saapuessamme luostarin parkkipaikalle sade vielä jatkuu. Aurinko kuitenkin va- laisee pian luostarin sisäpihalla kasvavat ruusut. Vesi helmeilee kukkien pinnalla kaunistaen ne parhaaseen loistoonsa. Ensimmäinen luostari matkalla on Mol- doviţa, sen jälkeen Suceviţa. Molemmat ovat omalla tavallaan erityisiä paikkoja. Kirkko on keskellä muurin ympäröimää 44 sisäpihaa. Kirkkojen ulko- ja sisäseinät on maalattu täyteen freskoja. Putnan luostariin on hieman pidempi matka. Se sijaitsee lähellä Ukrainan rajaa aivan Bucovinan pohjoisosassa. Put- nassa ei ole seinämaalauksia ulkona, mutta se on oleellinen retkemme Mol- davia-teeman kannalta. Siellä nimittäin sijaitsee Stefan cel Maren eli Tapani Suu- ren hauta. Usein Stefan cel Maren nimen yhteydessä näkee myös jatko-osan ”și sfînt”, joka tarkoittaa ”ja pyhä”. Tapani oli Bucovinan luostarien perustaja ja hä- nen valtakuntansa ulottui Karpaateilta Dnestrille sekä Tonavalle. Hän hallitsi aluetta 1457-1504. Tapanin aikalainen oli myös Vlad Ţepeș, joka hallitsi Vala- kiaa osin samaan aikaan kuin Tapani Moldaviaa. Tämä oli myös ottomaanien valtakunnan suuruuden aikaa ja Tapani suojelikin Moldaviaa ottomaaneja vas- taan. Tästä huolimatta jossakin vai- heessa Tapanin miekka päätyi sulttaa- nille ja sijaitsee nykyään Istanbulin Top- kapin palatsissa. Ehdimme nähdä päivän aikana paljon ja ajatuksena oli yöpyä Romanian puolella, jonka jälkeen jatkaa ajamista Moldo- vaan. Lähestyessämme rajaa totesimme kuitenkin, että Botosanin jälkeen ei ollut yhtäkään majataloa. Pieni rajanylitys- paikka Stânca lähestyi ja päätimme yrit- tää ehtiä yöksi Moldovan puolelle Soro- caan. Tiesin siellä olevan yksi hotelli, jonka oletimme olevan auki myös yöllä. Niinpä ylitimme rajan Moldovan puo- lelle. Romanian rajatarkastus oli lyhyt, sen jälkeen maksoimme tietullin voima- lapadon ylittämisestä. Moldovan puo- lella autoja ei ollut kuin muutama, mutta monimutkaiset rajamuodollisuudet oli- vat meillä tiedossa jo ennestään. Autoa tutkittiin monelta suunnalta. Konepelti piti nostaa, oviin koputeltiin, rekiste- riotetta ja korin sarjanumeroa vertailtiin toisiinsa. Lopulta saimme luvan mennä hankkimaan vinjetin. Sitä varten piti maksaa rahanvaihtopisteessä pyydetty summa. Paperin kanssa palasimme vielä kerran rajavartijan kopille. Automme oli lopulta saatu kirjatuksi järjestelmään, jo- ten saimme jatkaa matkaa leima passeis- samme. Tie on pimeä ja kuoppainen, välillä huo- maamme ajavamme kylän läpi, mutta valoja ei näy missään. Navigaattorissa näkyy pelkkää tyhjää. Puhelin ilmoittaa, ettei navigointi ole saatavana maahan, jossa olet. Onneksi puhelimen kartta näyttää tästä huolimatta tiet. Jokaisessa risteyksessä pitää pysähtyä miettimään, menemmekö oikeaan suuntaan. Ajamme pienen kaupungin läpi. Täällä- kin on hyvin pimeää, ainoastaan aptee- kin vihreä merkki vilkkuu hämärässä ja onhan vieressä näköjään myös kasino valomainoksineen. Apteekki ja kasino löytyvätkin joka kaupungista. Sorocassa päädymme osittain sattumalta oikeaan paikkaan ja hotelliin pääsemme majoit- tumaan. On heinäkuun ensimmäinen päivä. Hotelli ei ole hoitanut internet- laskuaan, joten netti on katkaistu. Siksi maksukortitkaan eivät toimi. Onneksi oven vieressä on pankkiautomaatti, josta saamme riittävän määrän rahaa. Huone on siisti, mutta pieni. Aamupalaksi on omeletti. Vastaanoton tyttö ei osaa lukea karttaa eikä osaa neu- 45 voa yksinkertaisiakaan reittejä. Ystävälli- sesti hän kuitenkin tulee kanssamme ulos ja sanoo, että Dnestr tai siis Nistru on tuollapäin, jatkakaa joenrantaa va- semmalle, niin tulette linnakkeelle. Lin- nakkeella on meneillään jonkinlainen Ta- pani Suuren kuolinpäivän tilaisuus. Paikka on täynnä pappeja ja yleisöä. Pa- kenemme ruuhkaa linnakkeen yläosiin, joista ihailemme vasta remontoitua lin- naa ja näkymiä Dnestrille. Joki erottaa tässä kohdassa Ukrainan ja Moldovan. Pikkuinen lossi kuljettaa kaksi autoa ker- rallaan joen yli. Ukrainan rekisterissä olevia autoja on silti Sorocassa jonkin verran. Täällä autokanta on Lada-voit- toista. Tapanin vaakuna koristaa tieten- kin myös Sorocan linnaketta, joka muo- dostaa yhden lenkin vanhassa Dnestrin puolustusketjussa. Paluumatkalla hotel- lille näemme Afganistanin sodan muisto- merkin ja Transnistrian sodan muisto- merkin. Kaupunki muistuttaa roma- nialaista pikkukaupunkia 1990-luvulla. Vastaanoton suuntavaistoton tyttö ei osaa neuvoa reittiä ulos kaupungista, mutta vihjaa, että joen varteen korkealle mäelle rakennettu muistomerkki Lumânarea recunoștinţei on näkemisen arvoinen. Kiipeämme vielä sinne. Pai- kalla on myös paljon koululaisia. Näky- mät muistomerkiltä ovat kauniit, mutta helteinen sää tekee kiipeämisestä ras- kasta. Matkalla Orheiul vechiin pääsemme aja- maan amerikkalaisten kustantamia teitä pitkin. Matka sujuukin kumpuilevassa maastossa mukavasti. Maisemat muis- tuttavat eteläistä Saksaa. Moldovan kor- kein kohta on vain 430 m merenpin- nasta, joten oletin maan olevan litteä kuin Baltian maat, mutta mäkiä on itse asiassa paljon. Orheiul vechissä os- tamme lipun alueelle ja tutustumme kohteeseen. ”Cum e vremea?”, kysyy vastaamme kä- velevä nuori munkki ämpäri kädessään. Anca hämmentyy hetkeksi ja on vähällä vastata, että sää on kaunis, aurinko pais- taa. Sitten hän muistaa olevansa Moldo- vassa ja kertookin munkille kellonajan. Răut-joen mutkassa sijaitsevalla jyrkällä törmällä on useita luolia, joista jotkin ovat edelleen luostarikäytössä. Löy- dämme yhden luolan suuaukon. Laskeu- tuessamme portaita huomaamme pime- ässä pöydän, jonka takana vanha munkki lukee kirjaa keskittyneenä. Tilassa on kirkko, josta ovi johtaa suoraan jyrkän- teelle. Kaidetta ei ”parvekkeella” tieten- kään ole. ”Täällä sijaitsee toinen uima-altais- tamme ja sauna”, paikkoja esittelevä tyttö näyttää, ”ja huoneenne onkin tässä vieressä.” Emme ole Chișinăussa tai mis- sään muussakaan suuressa paikassa vaan Butucenin pikkukylässä, joka sijait- see Orheiul vechin kupeessa mäen juu- rella. Tiedusteluretkemme on tuottanut tulosta ja majapaikka löytynyt. Eikä mikä tahansa majapaikka vaan suorastaan lo- makohde. Kylän vanhoihin maalaistaloi- hin kätkeytyy lomaparatiisi. Majoitus maksaa noin 50 euroa/yö/2 hlöä ja ra- vintolasta saa edullista moldovalaista perinneruokaa. Huoneissa on totta kai internet-yhteys myös. Olutta ei ravinto- 46 lassa ole tarjolla, mutta onneksi erin- omaista talon viiniä myydään kannuit- tain kahdella eurolla litra. Saunakoke- mus on yllättävän suomalainen. Täytyy olla kyse neuvostoajalta periytyvistä ve- näläisvaikutteista. Saunasta puuttuu kui- tenkin löylyastia. Koska kyseessä on puu- kiuas, löylyn heittämisessä ei ole oiko- sulun riskiä, joten improvisoimme astian ja saamme aikaan hyvät löylyt. Auto viilettää pitkin puurivistöjen rajaa- maa tietä. Oikealla puolella Dnestr ki- maltelee auringossa, Ohitamme Sheriff- ketjun huoltoaseman ja kyrillisillä kirjai- milla tienviitat kertovat, että Tiraspoliin on 50 km matkaa. Sofia Rotaru laulaa au- toradiossa kappaletta Melancolie, joka on myös suomennettu nimellä Melanko- lia (Pasi Kaunisto). Kuljettajamme lisää äänenvoimakkuutta ja paljastaa ole- vansa intohimoinen Rotaru-fani. Rotaru syntyi Neuvosto-Ukrainan puolelle jää- neessä osassa Bucovinan maakuntaa ja hän laulaa romaniaksi, ukrainaksi sekä venäjäksi. Pääsimme kuin pääsimmekin Transnistriaan. Omalla autolla Dnestrin ylitys olisi ollut byrokratian vuoksi liian hankalaa, joten palkkasimme Butucenin majapaikkamme kautta ”taksin”. Paikal- linen mies lähti kuljettajaksemme vie- den meidät Dubăsarin kautta Tiraspoliin. Ylittäessämme ”rajaa” joen molemmin puolin aseistetut sotilaat tuijottivat toisi- aan, mutta ylitys sujui nopeasti ja hel- posti. Päivämatkalla turistin ei myöskään tarvitse rekisteröityä. Tiraspol on uneliaan oloinen kaupunki. Johdinautojen ajolangat roikkuvat pää- kadun yllä. Toisella puolella katua on Le- ninin patsas ja hallintorakennus, toisella sisällisodan 1990-1992 muistomerkki ja ikuinen tuli. Vartiomies seisoo Dnestrin ylittävän sillan vieressä, vaikka Trans- nistrian vyöhyke jatkuukin tällä kohtaa joen länsipuolelle. Suuret valotaulut ju- listavat Transnistrian itsenäisyyttä ja eri- laisia aforismeja keskellä katua. Käve- lemme hetken joenrannan puistossa. Ih- miset elävät täälläkin ihan normaalia elämää. Sheriff-ketjun supermarketissa on ovella rahanvaihtopiste. Vaihdamme viisi euroa Transnistrian rupliksi ja me- nemme katsomaan, mitä sillä saa. Pai- kallinen puolen litran vodkapullo mak- saa vajaan euron, pieni paikallinen kon- jakkipullo alle kaksi euroa. Vielä jää siis rahaa myös suklaaseen ja tarttuuhan mukaan myös puolen litran kolapullo, joka maksaa enemmän kuin samanko- koinen vodkapullo. Paluumatkalla nä- emme Sheriff-ketjun hypermarketinkin kaupungin ulkopuolella. Palaamme Ben- derin kautta. Myös Bender sijaitsee Dnestrin länsipuolella, mutta on Trans- nistrian tiukassa kontrollissa. Siellä sijait- see Benderin linnoitus, joka on myös Ta- pani Suuren aikainen. Chișinăussa ajamme keskustan läpi ja saamme pika- esittelyn nähtävyyksistä. ”Ai miten niin teillä ei ole tarpeeksi Mol- dovan rahaa käteisenä?” kysyy huolto- aseman myyjä, ”Entä jos korttimaksu ei toimikaan, mitä sitten tehdään?” Harvi- naista oli ylipäätään löytää huolto- asema, jossa korttimaksu onnistuu, jo- ten riski on pakko ottaa. Olemme jo mat- kalla pois Moldovasta. Orheiul vechi jäi taakse aamulla, ja Chișinău on lähellä. Polttoaine maksaa täällä alle 90 sent- tiä/litra. Onneksi korttimaksu onnistuu 47 ja pääsemme jatkamaan matkaa. Poik- keamme myös pienessä kaupassa tuh- laamassa loppuja käteisestä pois. Vaikka monenlaisia ostoksia teemmekin, rahaa jää silti hieman yli. Niinpä ennen Roma- nian rajaa poikkeamme vielä pikku- puodissa, jossa pyydämme myymään meille moldovalaisia suklaakonvehteja koko rahalla. Romanian Moldavian pääkaupunkiin Iașiin on yllättävän pitkä matka Chișinăusta. Rajalla Prut-joella kului taas aikaa, mutta ehdimme sentään tehdä pienen kävelykierroksen Iașin kaduilla. Keskustan kävelykatu on hyvässä kun- nossaja kauniita vanhoja rakennuksia riittää. Myös Eminescun lehmusta käymme katsomassa suuressa puistossa kaupungin pohjoisosassa. Eminescu on Romanian kansallisrunoilija ja moldavia- laisten ylpeyden aihe. Illalla ajamme Prut-joen laaksoa seurail- len Galaţiin, joka sijaitsee Tonavan var- rella Moldavian eteläosassa. Sieltä jat- kamme lautalla Tonavan yli Dobrogeaan, jolloin vierailumme Moldavian alueelle päättyy. Muistoja matkalta jäi paljon. Tämä alue sijaitsee kaukana turistivir- roista ja tarjoaa matkailijalle paljon yllä- tyksiä, useimmiten positiivisia. Matkalle kannattaa lähteä avoimin mielin ja huu- morilla varustettuna, jotta yllätyksistä osaa nauttia. Maantieteellisesti Länsi-Moldavia, Buco- vina ja Moldovan tasavalta kuuluvat suu- rempaan Moldavia- tai Moldova-nimi- seen alueeseen. Moldovan tasavallan alue tunnetaan myös nimellä Bessara- bia. Osia alueesta sijaitsee nykyään Uk- rainan puolella. Transnistria ei kuulu tä- hän historialliseen alueeseen, mutta sielläkin asuu venäläisenemmistöstä huolimatta paljon romaniankielisiä. Transnistrian jäätynyt konflikti on alu- een suurin poliittinen ongelma. Loppukevennys/arvoitus: Paljonko mămăligăa söi Tapani suuri elämänsä ai- kana? Vastaus: Ei yhtään, koska Kolumbus löysi Amerikan vasta 12 vuotta ennen Tapa- nin kuolemaa eikä maissinviljely ehtinyt levitä Eurooppaan siihen mennessä. Ro- manialainen perinneruoka mămăligă on siis alle 500-vuotias. 48 Vuoristomaisema Tihuţan läheltä Konstantinopolin piiritys – yksityiskohta Moldoviţan kirkon ulkoseinästä 49 Suceviţan kirkon ulkoseinästä Viimeinen tuomio – yksityiskohta Moldavian vaakuna ja Tapani Suuri Putnan luosta- rin portin yläpuolella . 50 Rappioromantiikkaa – Kino Dacia Sorocass Sorocan linna 51 Orheiul vechi Tiraspolin pääkatu 52 Trei Ierarhi –kirkko, Iași Moldavian alue kartalla 53 IMPRESII DIN ROMÂNIA Klaudia Gagová M-am bucurat foarte mult că aveam șansa să petrec un semestru întreg la Cluj. Era mai mult decât o experiență academică. Era o posibilitate de a privi lumea cu alți ochi, de a descoperi o viață diferită și de a deveni o altă persoană pentru un scurt timp. În preajma studenților străini puteam să fiu eu însămi. M-am împrietenit cu mulți studenți din părți diferite ale lumii cu care am trăit cu adevărat o viață studențească și cu care am încercat să vizitez câte mai multe locuri interesante în apropierea Clujului. Acum sunt sigură că România merită vizitată. Printre experiențele cele mai interesante se numără cele patru zile petrecute la o cabană în munți într-un sat numit Brăzeşti unde ne-am plimbat prin natura neatinsă. Acolo am întâlnit mulți români care duc o viață grea, departe de civilizație și cred că experiența asta m-a ajutat să văd farmecul României cu tot ce se află dincolo de granițele ei. Am „gustat“ fiecare aspect al României – orașul modern și studențesc Cluj, orașele mici și istorice Sibiu și Târgu Mureș, capitala București, orașul Constanța de la malul mării și natura extraordinară din Delta Dunării. În ultimii trei ani am învățat o mulțime de lucruri noi. Sinceră să fiu, cunoștințele mele de limbă și cultură română sunt cele pe care le apreciez cel mai mult. Când eram la Cluj și puteam pune ceea ce am învățat în practică, m- am simțit foarte bine și mi-am dat seama că vreau să depun toate eforturile, să-mi continuu studile de română cu succes și cu cel mai mare progres posibil. Nu-mi place faptul că România e o țară subestimată și acesta e unul din mai multe lucruri pe care le are în comun cu Slovacia, în ciuda faptului că amândouă sunt țări foarte frumoase și pline de locuri și oameni interesanți. Aș vrea să elimin prejudecățile care sunt înrădăcinate în capetele persoanelor care nici n-au vizitat țările respective. Toată lumea vrea să meargă la New York, Londra, Paris și nu știe că poate găsi comoara sa într-un sat mic în mijlocul Românei pe unde trece apă curată și un bărbat cu oi îi dă pălincă get- beget românească cu un zâmbet de neuitat. ON TRANSLATIONS 57 CULTURA ROMÂNĂ ȘI TRADUCĂTORII EI ÎN SERBIA. UN INTERVIU CU MILICA VUKOBRAT Sorin D. Vintilă Milica Vukobrat, ești proaspătă absolventă a Universității din Novi Sad, promoția 2014. Ai studiat la Facultatea de Filozofie, Departamentul de limba și literatura română, și, de puțin timp, ai început munca de traducătoare din limba română. Milica Vukobrat: Acum de câteva luni am început să traduc. Când am terminat facultatea și m-am mutat la Kikinda, am primit, din partea primăriei, niște oferte de traducere. Astfel, am tradus documente pentru o firmă din Belgrad. Încă nu am obținut un post fix, dar, pentru început, îmi place și munca de acasă. Când ai învățat românește? S-a întâmplat doar când ai ajuns la Universitate, sau mai devreme, din liceu? Știai, cumva, încă din familie, ori de la apropiați? Milica Vukobrat: Înainte de înscrierea la facultate, știam puțin limba română, fusesem la un curs facultativ care a fost ținut la Kikinda pentru românii din Serbia și pentru cei care doreau să învețe limba română, dar abia la facultate am învățat să scriu și să vorbesc mai bine. Pe scurt, primul contact cu limba română l-am avut la cursul facultativ amintit. De ce ai ales limba română, cum ai învăţat-o, cât de dificilă ți s-a părut? Milica Vukobrat: Ca pentru orice limbă stăină, și pentru limba română e nevoie de timp pentru a fi învățată ; din fericire, înainte de înscrierea la facultate deja cunoșteam puțină spaniolă și italiană, care mi-au folosit în învățarea limbii române mai repede. Mi-a placut limba română după ce am mers la câteva din acele cursuri de care amintisem, la Kikinda. E mai interesant să înveți limba pe care nu o știu mulți oameni, să afli mai mult despre națiunea care se află în aproprierea ta și cu care împarți o bună parte din istorie și din cultură. Ce alte limbi cunoști mai bine? Din lim- bile străine pe care le vorbești, au fost unele învăţate de acasă? Milica Vukobrat: Limba engleză, ita- liană, am mai învățat spaniolă și ger- mană, dar nu le folosesc. Nu am învățat niciuna dintre ele acasă, în afară de limba maternă – sârbă. Sunt traducerile o pasiune, un mod de viaţă sau doar o formă de existenţă? 58 Milica Vukobrat: Un pic din toate. Sunt începătoare și pot să spun că traducerea scrisă îmi place mult, pentru că pot lucra acasă, în liniște sau cu muzica clasică în fundal, pot să aleg dacă vreau să lucrez ziua sau noaptea, nu este o muncă stre- sată. Și traducerea orală este, la fel, o ac- tivitate frumoasă, dacă ai norocul să găsești clienți cu care să colaborezi bine și să fie buni profesioniști în domeniul lor. Ai preocupări artistice? Scrii pentru tine, sau și publici? E nevoie de talent literar pentru a tra- duce? Milica Vukobrat: Încă nu am încercat să scriu nimic. În acest moment mă ocup numai cu traducerile. Talent pentru scriere poate se ivește mai târziu, cu ex- periența de viața. Unii spun că trebuie să fii poet să traduci poezie, dar cred că voința și înțelegerea textului scris sunt suficiente pentru o traducere bună. Te rog să-mi spui cum ai ajuns să traduci din română. Cum ai descoperit această cultură / ce te-a dus către ea? Milica Vukobrat: Cu primele examene am descoperit că folclorul și obiceiurile românești, cultura în ansamblu nu se desting mult de cultura sârbească, ceea mi-a placut mult; la fel și fapul că există foarte vechea și puternica prietenie dintre români și sârbi. Ce îți place (sau ce ți-ar plăcea) să traduci din limba română? Este literatura română gustată de cititorii sârbi? Se citeşte literatură română în Serbia? Ce rezonanță, ce vânzări are literatura română în Serbia? Există reviste, edituri interesate să publice scriitori români? Milica Vukobrat: Am avut ocazie să traduc niște texte diferite și de fiecare dată aflu ceva nou și interesant. Aș dori să traduc texte din cât mai diverse domenii. În Voivodina există mulți scriitori care își publică operele la editura Libertatea din Panciova și la editura KOV din Vârșeț. Ei sunt mai cunoscuți în comunele unde locuiesc mai mulți români, aceasta sunt locuri care se află la frontiera cu România. Chiar dacă și Kikinda se află lângă frontiera cu România, aici nu locuiesc mulți români și de aceea se știe mai puțin despre scriitorii români, atât din Voivodina, cât și din România. Sunt mulţi traducători de literatură română la ora actuală în Serbia? Dar traducători non-literari, în alte domenii, precum turismul, industria, proiectele regionale transfrontaliere, contactele diplomatice ș.a.? Există vreo societate a traducătorilor din limba română? Milica Vukobrat: Există mulți traducători care sunt și scriitori în 59 același timp. Nu cred că există mulți traducători în alte domenii, non-literari, sau poate nu am auzit despre ei. Nu există nicio societate a traducătorilor din limba română, de aceea nu se știe mult despre traducătorii non-literari. Colaborezi cu vreo editură? Cunoști să aibă anumite proiecte legate de cultura / literatura română? Milica Vukobrat: Încă nu am început să traduc literatură, dar în viitor aș dori să mă ocup și cu traducerea în acest domeniu. Îmi trebuie mai mult timp, experiență șu curaj că să încep cu traducerea literaturii române, deoarece este vorba de o traducere mai grea care cere multă vreme și dedicare. Ai cunoștință de implicarea instituțiilor românești (cum ar fi Institutul Cultural Român, Uniunea Scriitorilor ș.a.), în promovarea scriitorilor noștri în Serbia? Există vreo strategie instituțională mai eficientă? Sau eforturile și contactele individuale sunt mai credibile, aduc rezultate mai bune? Milica Vukobrat: Nu am auzit despre promovarea scriitorilor români de către instituții românești. Poate că există vreo legatură sau colaborare care este prezentată în cercul scriitorilor români din Voivodina. Sârbii nu știu multe despre scriitorii români; sigur au auzit despre unii dintre ei, dar am impresia că nu există o traducere foarte bogată și sistematică a cărților românești în limba sârbă și atunci lipsește posiblitatea de a citi autori români. Simți, de acolo, că există o deschidere, o preocupare a editurilor, revistelor, universităților din România față de cultura din Serbia? Sau una a autorităților românești, în vreo formă de spijinire a traducătorilor și a muncii lor? Milica Vukobrat: În acest an, Facultatea de Filozofie a Universității din Novi Sad, în colaborare cu Programul Erasmus, a deschis câteva concursuri pentru schimbul de studenți la universități din România. În ceea ce privește sprijinul traducătorilor, nu am informații pe această temă. Ce loc ocupă limba română în preocupările tale? Crezi că te-a ajutat să-i înțelegi mai bine pe români? Milica Vukobrat: Acum, când nu am obligații la facultate, mă străduiesc să citesc și să ascult mai mult limba română și, pe măsură ce trece timpul, îi înțeleg mai bine pe români. Ce ştiai despre România când ai început să studiezi româna? Când ai vizitat ţara pentru prima dată? De câte ori ai revenit apoi în România? Şi, în afara Timișoarei și a Bucureştiului, ce oraşe ai mai vizitat? 60 Milica Vukobrat: Când am început să studiez, mi-am extins cunoștințele despre România și cultura românească. Primă dată am fost în România într-o primăvară, acum trei ani, când am vizitat Timișoara cu colegii și profesorii mei. De asemenea, am fost la București, precum și într-o mica excursie la Sinaia și Brașov. Ai fi tentată să rămâi pentru totdeauna în România? Ar fi România o opţiune pentru tine în cazul în care te-ai gândi să te muţi în altă ţară? Milica Vukobrat: Aș putea să locuiesc în România, pentru că aș fi înconjurată de oameni primitori și calzi, care nu sunt atât de diferiți de sârbi și m-aș simți ca acasă. O întrebare de final, ce nu poate fi evitată: la ce lucrezi în prezent? Milica Vukobrat: În acest moment nu am mult de lucru; februarie a fost o lună în care am avut multe obligații, acum este calmul dinainte furtunii. Deoarece când lucrezi ca traducător „freelance” nu știi ce lucruri noi și interesante te așteaptă mâine! Îți mulțumesc foarte mult că ai acceptat să facem acest interviu! 61 ANA BLANDIANA AND HER POETRY TRANSLATED Sissi Bister Ana Blandiana is a Romanian poet, es- sayist and a political figure. She has been active since 1964 and is considered a contemporary artist, even though she appeared noticeable already during the communist period of Romania. She was born in 25 March 1942 in Timişoara, in Romania. Nowadays she is 74 years old. In fact, “Ana Blandiana” is a pen name, her birth name is Otilia Valeria Coman. Blandiana has written many books of po- etry and few novels as well. She is also a translator and has published several translated books. She has been active in politics as well: Blandiana has cam- paigned for the removal of the com- munist legacy from administrative office and for an open society in Romania, and with her poetry she has influenced a lot. She is a member of the European Acad- emy of Poetry and the Writers’ union of Romania. She is also a founder and the leader of the Civic Alliance Foundation, which is a non-party movement in Ro- mania. She was part of the re-establish- ment of the Romanian Pen Club in 1990. Some of Blandiana’s work have been translated into English and into Spanish. Her poetry book “Ora de nisip” has been translated into English as a whole. This has given an opportunity for people out- side Romania to see inside the society and understand the situation in Roma- nia. Some poems of Ana Blandiana trans- lated into English by Paul Scott Derrick and Viorica Patea: Lasă-mi, toamnă Lasă-mi, toamnă, pomii verzi, Uite, ochii mei ţi-i dau. Ieri spre seară-n vântul galben Arborii-n genunchi plângeau. Lasă-mi, toamnă, cerul lin. Fulgeră-mi pe frunte mie. Astă-noapte zarea-n iarbă Încerca să se sfâşie. Lasă, toamnă-n aer păsări, Paşii mei alungă-mi-i. Dimineaţa bolta scurse Urlete de ciocârlii. Lasă-mi, toamnă, iarba, lasă-mi Fructele şi lasă Urşii neadormiţi, berzele neduse, Ora luminoasă. Lasă-mi, toamnă, ziua, nu mai Plânge-n soare fum. Înserează-mă pe mine, Mă-nserez oricum. Autumn leave my trees all green Autumn, leave my trees all green, Here, I give you both my eyes. Yellow winds blew in last evening Kneeling woods were wet with cries. 62 Autumn leave my sky untouched Lightning-strike my forehead please. Late last night the whole horizon Tore itself up in the breeze. Autumn leave my air with birds, Drive away my steps from me. For at morn the blue has drained Screams of larks on quiet sea. Autumn, leave me grass, and leave me All the fruit, and leave Bears unsleepy, storks unflying Luminescent eve. Autumn leave me light, and don’t Weep the sun a-smoke today. Set your evening on me now, I’m Eve anyway. Cuplu Unii te văd numai pe tine, Alţii mă văd numai pe mine, Ne suprapunem atât de perfect Încât nimeni nu ne poate zări deodată Şi nimeni nu îndrăzneşte să locuiască pe muchia De unde putem fi văzuţi amândoi. Tu vezi numai luna, Eu văd numai soarele, Tu duci dorul soarelui, Eu duc dorul lunii, Stăm spate în spate, Oasele noastre s-au unit de mult, Sângele duce zvonuri De la o inimă la alta. Cum eşti? Dacă ridic braţul Şi-l întind mult înapoi, Îţi descopăr clavicula dulce Şi, urcând, degetele îţi ating Sfintele buze, Apoi brusc se-ntorc şi-mi strivesc Până la sânge gura. Cum suntem? Avem patru braţe să ne apărăm, Dar eu pot să lovesc numai duşmanul din faţa mea Şi tu numai duşmanul din faţa ta, Avem patru picioare să alergăm, Dar tu poţi fugi numai în partea ta Şi eu numai în cealaltă parte. Orice pas este o luptă pe viaţă şi pe moarte. Suntem egali? Vom muri deodată sau unul va purta, Încă o vreme, Cadavrul celuilalt lipit de el Şi molipsindu-l lent, prea lent, cu moarte? Sau poate nici nu va muri întreg Şi va purta-n eternitate Povara dulce-a celuilalt, Atrofiată de vecie, Cât o cocoaşă, Cât un neg... Oh, numai noi cunoaştem dorul De-a ne putea privi în ochi Şi-a înţelege astfel totul, Dar stăm spate în spate, Crescuţi ca două crengi Şi dacă unul dintre noi s-ar smulge, Jertfindu-se pentru o singură privire, Ar vedea numai spatele din care s-a smuls Însângerat, înfrigurat, Al celuilalt 63 Couple Some see only you, Others see only me, We overlap so perfectly That no one can see us at the same time And no one dears to stay on the edge From where both of us can be seen. You see only the moon, I see only the sun, You miss the sun, I miss the moon, We’re back-to-back, Our bones have united, The blood spreads rumors From one heart to the other. How do you look like? If I lift my arm And I stretch it so much backwards I discover your beautiful collar bone And going up, my fingers touch Your holy lips Then suddenly they come back and they crush My mouth until it bleeds. How do we look like? We’ve got four arms to defend ourselves But I can strike only the enemy in front of me And you can strike only the enemy in front of you, We’ve got four legs to run But you can run only on your side And I can run only on the other side. Every step is a life and death battle. Are we equal? We’ll die at the same time or one of us will carry For a while The body of the other one stuck on him/her And slowly, too slowly contaminating it with death? Or maybe it won’t even die as a whole And it will carry into eternity The sweet burden of the other one Forever atrophied Like a hump, Like a wart, Oh, only we know the yearning Of being able to look each other into the eyes And thus, being able to understand eve- rything, But we are back-to-back, Grown like two branches And if one of us tore oneself away, Sacrificing for just one glance, (S)He would see only the bleeding, cold back From which one had torn oneself away, Of the other one. Stea adusă de vânt De la început ai fost adusă de vânt Ca o samânță. Am și glumit: "Cine-a mai văzut Stea adusă de vânt?" Dar mai târziu, Când mi te-ai așezat pe frunte Și-ai început să-ncolțești Am înteles că ești o sămânță. Lacomă, înfiptă sălbatec în creier, Cu raze aspre închipuind rădăcini, Esti o sămânță. Ce păcat Ca planta pe care, Lumină din lumină, o naști Nu se poate vedea Decât dupa ce Mă voi fi întunecat. 64 A Star Brought by the Wind From the beginning you had been brought by the wind Like a seed. I even made a joke about this: ''Who has ever seen a star brought by the wind?'' But later on, When you sat on my forehead And you began sprouting I understood you were a seed. Insatiable, wildly shoved into my brain With rough rays of light looking like roots, You are a seed. What a shame That the plant which you, Light from light, gave birth to, Cannot be seen Until after I would have become dark. Sources  http://lyricstranslate.com/ro/ana- blandiana-lyrics.html  http://www.worldliteratureto- day.org/2014/november/five-po- ems-ana-blandiana  https://en.wikipe- dia.org/wiki/Ana_Blandiana 65 TRES POEMAS DE MARIANA MARIN Pumaho (10 y 15 a.m. en la estación de obor) Me niego a volver a mirar la realidad de frente. Llevo en los brazos apenas este poema que huele feo –perro muerto. Le pego y retazos de carne saltan de la risa horrenda. Entonces voy al margen del mar a la- varme. De repente, él surge delante mío y despierto con la ropa del lunes, funcionario callado, chapando el mundo con las letras de un alfabeto solitario y muerto. –Hay que apuntarlo todo, me susurra mi puño de la manga desgastado por la vida. Inventa, ahí donde los ojos se te caen ante el llanto y la lengua se deleita ante la risa. Entonces, mi cuarto de siglo me lo subo a la espalda y, miren, apunto: “En el cruce de las rutas comerciales se puede morir por utopía u olvido de sí mismo. Un mundo brutal, dirías si ciertas previsiones no te hubieran dado largas desde la época min, abandonándote en la época tao. A la entrada en las labores de primavera las manos hinchadas de los niños es- trangulan el pimentón con la destreza de un mecanismo social y en el cielo solo hay humo. Luego se vuelve costumbre. ¿El olor de la tontería? Imagínense (aquí el narrador es blanco y tiembla ante su memoria difamadora) la carne de cien ovejas bajo las ruedas de 21 vagones de tren. ¡Ay, cómo salvarías entonces tu pellejo en una peletería húmeda gimiendo bajo la alta hierba! En el cruce de las rutas comerciales, a la memoria se le escapa lo esencial, como una especie de gigante carnicería, donde los olores se expanden y en el cielo solo hay humo. Hay que apuntarlo todo, decía mi puño de la manga desgastado por la vida. En el cruce de este mundo con su imagen de sí mismo, miré la realidad de frente. Fui al margen del mar a lavarme. Los ojos se me ennegrecieron ante el llanto. La lengua se me enverdeció ante la hierba. El cuarto de siglo sintió el olor a tonte- ría y más tarde, la destreza de un meca- nismo social cayó a mis pies susurrándome: – Hay que apuntarlo todo, aunque me pegues, en esta gigante carnicería, donde aún crees que te puedes salvar. Entre los retazos de pimentón, donde soñaste y escribiste, como un puño de la manga desgastado por la vida donde reíste con la falda estrellada 66 cuando los olores se expanden y en el cielo sólo hay humo… Poema de amor Me acuerdo de ti como de una vegetación enana que podría invadir primero la casa luego la orilla oscura de mi edad todavía joven. Tal como el Hombre de Nieve de Ander- sen un día se enamoró de la llama de una estufa, así yo busco la verdad que no me has dicho cuando has decidido tirar por detrás de tu espalda primero el peine, luego el ala de hor- miga, la hierba de las fieras, y te has convertido en esta vegetación enana de la soledad a través de la cual / yo, el Hombre de Mármol, el Hombre de Hierro ¿ya cómo podría alcanzarte? Terapéutica de los años de la peste Si a veces se iba de la ciudad era porque su vida se había convertido en una especie de cuarto del que sales de prisa y luego vuelves a hallar depredado por la bestia de los recuer- dos enanos. En los lugares a los que la llevaban los pasos, en algunos cruces, se rompía como un pan caliente y se quitaba la piel serpentina. Enroladas, las maldades adquiridas en los últimos tiempos se escurrían en el polvo del camino y ella miraba asombrada su cuerpo nuevo. Se alegraba de él como esa noche en la que, tanteando en las tinieblas de los años una estrellita le había alumbrado las letras de una lengua que ya sabía reconocer. Si a veces se iba era porque los mundos se desplomaban con demasiada rapidez en su sueño atormentado y de esta manera, lo que en la mañana parecía ser idea con articulaciones coherentes y fi- nas, de noche era encontrado basura ba- rrida con obstinación y escondida detrás de la puerta. —Es este el destino de toda utopía, desaparecer un día en su propia basura, ser olvidada y escondida como una enfermedad vergonzosa; morir en su propio orgullo con articulaciones de cierva, coherentes y finas, —la venían a tranquilizar las barbas de los sabios. Pero ella entonces más rápido aún azotaba las puertas, dejaba la ciudad atrás, y resguardaba todavía más su rostro de cualquier ojo humano. Se sentaba (por ejemplo) en los cruces con los cabellos en llamas, aplastada por la impotencia que gorgo- teaba 67 brotando de su garganta, por la locura con rostro humano en la que le pedían ser cierva, cierva no más, con articulaciones coherentes y finas. Traducción del rumano por Ioana Ale- xandrescu y Octavio Cano Silva Mariana Marin (1956-2003) es conside- rada como una de las voces más influ- yentes de la poesía rumana contempo- ránea. Miembro de la llamada Generación de los 80, debutó en 1981 con Una guerra de cien años (Un război de o sută de ani). Le siguieron El ala se- creta (Aripa secretă) en 1986, Los talle- res (Atelierele) en 1991, La mutilación del artista en su juventud (Mutilarea ar- tistului la tinereţe) en 1999 y, final- mente, la antología La dote de oro (Zes- trea de aur) en 2002. La antología póstuma Una soledad feroz (O singurătate feroce) vio la luz en 2015. Sus libros fueron traducidos al inglés, francés e italiano. Ioana Alexandrescu es profesora en la Universidad Autónoma de Barcelona y en la Universidad de Oradea. Octavio Cano Silva es investigador afi- liado a la Universidad de Barcelona.